„Doamne,” a șoptit, atingând ușor obrazul fetiței, cu mâna tremurândă. Apoi, pentru prima dată în ani de zile, am văzut din nou lumină în ochii ei — o licărire de speranță.

„E atât de frumoasă,” a spus încet Lenuța. „Ce o să facem?…”

„Nu știu încă. Dar n-o s-o lăsăm singură în lumea asta.”

Timpul parcă s-a oprit în loc. În seara aceea, în loc să ne prăbușim sub greutatea fricii și a incertitudinii, am început să visăm din nou. Lenuța a scos din podul șifonierului hăinuțele pe care le cumpărase cu ani în urmă, „pentru când o să vină bebelușul nostru”. Le ținuse acolo, uitate, dar niciodată aruncate.

Le-a spălat cu grijă, apoi a îmbrăcat micuța cu un body minuscul, galben pal. A început să o legene, să-i cânte, să-i vorbească. Nici nu mai părea aceeași femeie. Zâmbea. Râdea. Îi tremurau lacrimile pe obraji, dar nu de durere — de speranță. Eu o priveam și simțeam cum ceva se rupe în mine. Zidul de resemnare, durerea surdă adunată în ani de așteptare, totul se destrăma.

Am numit-o Maria. Nu știam dacă avea sau nu un nume, dar ne-a plăcut cum suna — simplu, curat, ca o promisiune. Ne-am învățat cu gânguritul ei, cu trezirile din timpul nopții, cu mirosul de lapte praf și scutece ude. Lenuța a înflorit. Se trezea dimineața cu zâmbetul pe buze. Se plimba prin casă cu Maria în brațe și îi spunea povești inventate. Începea să vorbească cu vecinele din bloc, cerea sfaturi, își făcea din nou planuri. Era din nou femeia de care mă îndrăgostisem cu ani în urmă.

Dar fericirea noastră avea să fie de scurtă durată.

Totul a început cu un bărbat care a intrat la benzinărie, într-o altă noapte de vineri. Avea un chip pe care nu-l poți uita ușor — un tatuaj pe gât, niște ochi întunecați, pătrunzători, și o privire care te făcea să vrei să te dai doi pași în spate fără să știi de ce. A cumpărat o cafea, dar n-a părut interesat de produs. M-a întrebat, calm, dacă nu cumva au fost ceva probleme în zonă, dacă nu am găsit ceva „neobișnuit” în ultimele zile. Am răspuns vag, încercând să par neutru. A zâmbit scurt, un zâmbet care nu ajungea la ochi.

— Zici că nu, dar ai privirea unui om care minte, a spus el, punând paharul de cafea pe tejghea fără să-l guste. Dacă afli ceva… orice… să știi că o caut pe fetița mea. Am pierdut-o, dar o să o găsesc.

A ieșit fără să mai spună nimic, lăsând un gol în stomacul meu. Din seara aia, am început să mă uit peste umăr. Simțeam că ne urmărește. Că știe.

Într-o dimineață, am găsit un bilețel lipit pe ușa apartamentului nostru:

„Fiecare minune costă. Dă-o înapoi cât încă poți.”

Nu semnat. Doar litere tăiate cu grijă din reviste, ca în filmele vechi. Mâinile îmi tremurau când l-am arătat Lenuței. Ea s-a strâns în jurul Mariei ca o leoaică. „N-o dau. N-o dau pentru nimic în lume!”

Am fost la poliție. Am încercat să povestesc, să cer ajutor. Dar n-aveam nicio dovadă reală. Nicio plângere depusă de o mamă biologică. Niciun act. Doar un bărbat ciudat și un bebeluș găsit în toaletă. Polițistul de la ghișeu m-a privit obosit și mi-a zis: „Dacă vrei să dormi liniștit, fă ce trebuie. Adu copilul și-l dăm în grijă Direcției. E pentru binele tuturor.”

Dar cum să fac asta, când Maria era deja parte din noi?

În acea noapte, am simțit că se apropie ceva rău. Lenuța a vrut să meargă la mama ei, în satul natal, cu Maria. I-am zis să plece imediat, cu primul autobuz. Să se ascundă, să se protejeze. Eu aveam să rămân, să aflu cine e omul ăsta și ce vrea de fapt.

După ce le-am văzut urcând în autobuz, m-am întors acasă. Era pustiu. Rece. La doar câteva ore, cineva a bătut în ușă — insistent, ritmic, amenințător. N-am deschis. Am stat nemișcat în întuneric, ținând în mână un cuțit de bucătărie. După ce pașii s-au îndepărtat, am deschis ușa. Pe prag era o poză. Maria. În brațele Lenuței. O poză pe care n-o făcuserăm niciodată. Sub ea, un alt bilețel:

„Știu unde e. N-o poți ascunde. O vreau înapoi.”

Am fugit imediat la secție, cu poza și bilețelul. De data asta, polițistul m-a privit cu atenție. Mi-a zis că e grav, că e clar vorba de o amenințare reală. Au început o anchetă. Mi-au cerut detalii, au făcut un portret robot după descrierea bărbatului. Mi-au cerut și cutia în care o găsisem pe Maria — tot ce mai aveam de la acea noapte. Dar eu o aruncasem. Nu voiam să păstrez amintirea durerii.

Între timp, Lenuța m-a sunat. Din autobuz. Un bărbat urcase la Bârnova. Părea că se uita mereu în direcția lor. I-am spus să coboare imediat și să se ducă la o verișoară dintr-un sat apropiat. Așa a și făcut. Au stat acolo, ascunse, două zile.

În a treia zi, poliția m-a sunat. L-au identificat pe bărbat. Nu era tatăl biologic. Fusese concubinul mamei. Un interlop cunoscut din Pașcani, căutat în mai multe dosare de trafic și violență domestică. Mama copilului, o fată de doar 18 ani, dispăruse și ea. Cel mai probabil, lăsase copilul în toaletă fugind de el, sperând să-l salveze.

Când am aflat asta, ceva s-a liniștit în mine. Nu era tatăl. Nu avea niciun drept. Și totuși… urma să lupte ca și cum ar avea. Era obsedat.

L-au prins în cele din urmă. Încerca să iasă din țară, cu acte false. Avea la el o poză cu Maria, un carnet de notițe plin cu trasee, orare de autobuz, schițe ale cartierului nostru. Obsesie pură.

Cu el închis și mama fetiței încă dispărută, am avut o alegere de făcut. Puteam spune tot — să predăm copilul, să lăsăm statul să decidă. Sau să luptăm. Am ales să luptăm.

Ne-am angajat un avocat. Am spus tot ce s-a întâmplat. Cu ajutorul poliției și al comunității din cartier, am obținut în instanță tutela temporară a Mariei, în baza articolului privind protecția copilului aflat în pericol. Lenuța a început procedurile pentru adopție.

Șase luni mai târziu, în aceeași cameră mică a tribunalului unde ni s-au spus cândva că suntem „incompatibili”, judecătoarea a bătut cu ciocănelul și a rostit:

„Adopția este aprobată. Fetița va purta numele Maria Cojocaru. Părinți: Mihai și Lenuța Cojocaru.”

Lenuța a izbucnit în plâns. Eu am rămas nemișcat, cu Maria în brațe. Simțeam că nu mai pot respira de emoție. Când am ieșit din clădire, cerul era senin, iar vântul adia ușor, ca-n noaptea în care am găsit-o.

Dar de data asta, nu mai era frig. Era lumină.

Și zâmbetul Lenuței — acel zâmbet pierdut de atâta vreme — era din nou alături de mine. Și nu avea de gând să plece nicăieri.