De afară se auzeau râsete – râsetele Andreei – ecou slab pe holul spitalului. Nu avea nici cea mai mică idee că, în timp ce ea sărbătorea moartea mea, eu tocmai declanșasem ceva ce nu mai putea fi oprit. Și în exact șaptezeci și două de ore, avea să afle adevărul… într-un mod cât se poate de public.

Toma a ieșit imediat din salon și, fără să atragă atenția, a trimis mesajele necesare către notar, către executorul testamentar și către o jurnalistă de investigații care lucra la un material despre corupția morală din familiile cu bani.

Avea tot ce-i trebuia: probele audio în care Andreea discuta deschis cu o prietenă despre „strategia” de a pune mâna pe averea mea, actele semnate de mine cu ultimele modificări privind testamentul și, mai ales, o listă cu cei care urmau să fie contactați în ordine precisă.

În timp ce Toma lucra, eu mă sprijineam de pernă, privind spre geamul murdar al salonului. Un oftat greu mi-a scăpat din piept. Nu pentru că îmi părea rău de ce aveam să fac, ci pentru că era nevoie să o fac. Pentru că viața mea, clădită cu trudă, nu merita să ajungă în mâinile unei femei care vede oamenii ca pe niște uși spre conturi bancare.

A doua zi dimineață, Andreea s-a întors cu o pungă de croissante și un zâmbet larg.

— M-am gândit că poate ai poftă de ceva dulce, tată, a zis ea, prefăcându-se grijulie.

— N-am poftă, i-am răspuns. Dar tu să te servești.

A oftat teatral și s-a așezat lângă patul meu. A început să-mi spună cât de greu e pentru ea tot ce se întâmplă, cât de mult mă iubește, ce mamă bună vrea să fie pentru viitorii ei copii cu Andrei. Știa exact ce să spună, ca dintr-un manual. Dar în timp ce vorbea, telefonul ei vibra. L-a scos din buzunar, a aruncat o privire rapidă și a înlemnit.

— Ce e? am întrebat, uitându-mă direct în ochii ei.

— Nimic… doar o notificare de pe Facebook, a bâiguit ea.

Mințea prost. Tocmai fusese etichetată de o publicație online cu titlul: „Nora care aștepta moartea socrului pentru bani. Înregistrări exclusive.”

Între timp, Andrei era acasă și tocmai primise notificarea. A intrat în articol, a ascultat înregistrările, și a citit fiecare detaliu despre cum Andreea discutase cu prietena ei despre „a-l convinge” pe el să semneze actele de renunțare la partea lui în favoarea ei, după decesul meu.

A urmat un apel scurt și furios. Andrei a dat buzna în salonul spitalului cu ochii injectați și maxilarul încordat.

— Ce naiba ai făcut? a întrebat-o.

— Eu… eu n-am zis nimic, e o înscenare! Gheorghe a plănuit totul!

— Da, am plănuit, am spus calm. Dar doar după ce mi-ai arătat ce fel de om ești. Am avut încredere în tine. Te-am primit în casă. Și tu… tu doar ai așteptat să mor.

Andreea a început să plângă, dar lacrimile ei nu mai impresionau pe nimeni. Toma a intrat și el, având în mână un dosar gros.

— Andreea Ionescu, i-a spus sec, ești informată că domnul Gheorghe Ionescu a schimbat oficial testamentul. Niciun leu nu va merge către tine. Mai mult, pentru tentativele de influențare a testamentului prin manipulare și presiune psihologică, vei fi anchetată. Avem dovezi suficiente.

Femeia s-a ridicat brusc, tremurând.

— Vreți să-mi distrugeți viața? Voi doi? Nu puteți face asta!

— Nu ți-o distrugem noi. Ți-ai distrus-o singură, a spus Andrei cu o voce rece, cum nu-l mai auzisem niciodată.

În ziua următoare, știrile locale vuiau. Toți vorbeau despre cazul „norei nepăsătoare”, cum fusese supranumită. Era pe buzele tuturor. Prietenii lor comuni rupeau legăturile cu ea. Angajatorul ei i-a suspendat contractul de muncă. Părinții ei nu mai răspundeau la telefon. Era izolată.

Eu însă, deși cu zilele numărate, simțeam o liniște pe care nu o mai cunoscusem de mult. În după-amiaza acelei zile, am cerut să fiu mutat acasă. Toma s-a ocupat de tot. Am primit un pat medical, o asistentă și liniștea propriului cămin.

Andrei a venit să stea cu mine. Nu mai adusese vorba despre Andreea. Și nici nu era nevoie. În fiecare seară, după ce asistenta pleca, ne uitam la pozele vechi, la filmările de când era mic. Am râs. Am plâns. Ne-am cerut iertare. Și ne-am apropiat, într-un fel în care nu o mai făcusem de ani de zile.

În a treia zi, dimineața a fost senină. Am simțit o căldură liniștitoare în piept. Am cerut să fie trasă perdeaua. Soarele m-a mângâiat pe față, iar păsările ciripeau în nucul din fața casei.

— Andrei, i-am spus, să nu uiți cine ești. Și să nu-ți fie teamă să mergi înainte, chiar dacă uneori trebuie să lași oameni în urmă.

El a dat din cap, cu ochii umezi.

— Tată, îți promit.

Mi-am închis ochii, simțind o pace pe care nu o mai cunoscusem de mult. Nu-mi mai era frică. Tot ce era de făcut fusese făcut. Și în acel ultim moment, știam că nu voi pleca cu regrete.

Câteva ore mai târziu, Gheorghe Ionescu, omul care construise nu doar case, ci și destine, s-a stins în liniște, în propria casă, înconjurat de dragostea fiului său și cu demnitatea intactă.

Andreea? A fost anchetată penal, iar faptele ei au ajuns exemplu în presă. N-a mai avut curaj să apară în oraș. Dar povestea lui Gheorghe a rămas. O lecție despre demnitate, despre încredere, dar mai ales despre faptul că uneori, chiar și în ultimele trei zile, poți schimba totul.