Pentru o fracțiune de secundă, nimeni n-a mișcat. Apoi, ochii lui Radu s-au îndreptat spre părinții lui și toți, de parcă și-ar fi dat seama de același lucru, au început să fugă spre ieșire, grăbiți, cu fețele brăzdate de furie și jenă, fără să scoată un cuvânt.

Radu s-a împiedicat de covor, dar s-a redresat și a ieșit în fugă după mama și tatăl lui. Ușa s-a trântit în urma lor, lăsând în urmă o tăcere grea, ca după o explozie.

Andreea a început să plângă în hohote. M-am întors spre ea, am strâns-o în brațe cu toată puterea mea și i-am șoptit la ureche, încercând să-mi stăpânesc și eu lacrimile:

— Gata, tati e aici… nu te mai atinge nimeni de acum încolo…

Nu mai era fata aceea veselă, care râdea din orice și punea mereu masa de Crăciun cu lumânări parfumate și șervețele în formă de brăduț. Era palidă, cu obrajii umflați de plâns, cu privirea pierdută. Într-o clipă, mi-am dat seama că nu fusese prima dată. Că acea împingere nu era o greșeală, o ieșire de moment. Era un tipar.

— De cât timp…? am întrebat, ținând-o de umeri, dar blând.

A coborât privirea și a oftat.

— De anul trecut. Prima dată a fost după nunta verișoarei lui. Dar a zis că a fost stresat, că băuse… Apoi a început să fie din ce în ce mai des. Și mama lui mereu dădea vina pe mine. Că-l provoc, că nu sunt o soție bună…

Simțeam cum îmi clocotește sângele în vene. Am strâns pumnii, dar m-am abținut. Nu acum. Nu în fața ei.

— Și de ce n-ai spus nimic? De ce nu mi-ai spus mie?

— Mi-a fost rușine… Nu voiam să crezi că am dat greș, că nu sunt în stare să-mi țin familia.

— Ascultă-mă bine, Andreea. Nimeni nu are dreptul să te lovească. Niciodată. Asta nu e familie, e iad. Iar tu n-ai dat greș. Ai fost curajoasă să reziști până acum. Dar de azi, nu mai ești singură.

A mai oftat o dată și m-a strâns la piept ca atunci când era copil și venea plângând de la școală. Am rămas așa minute bune. Afară ningea liniștit, iar în casă mirosea a friptură arsă și a durere.

După ce s-a liniștit, am început să strângem lucrurile ei din dormitor. Ea era încă în stare de șoc, dar hotărâtă. Și-a luat doar câteva haine, niște documente și o cutie cu poze. Nu i-a păsat de bijuterii, de decorațiuni, nici măcar de rochia de mireasă, care stătea agățată într-o husă, uitată. Am ieșit din casa aceea cu pași apăsați. Corina ne aștepta în pragul porții cu o pătură și două cești de ceai cald. M-a privit în ochi și a spus simplu:

— Ai făcut bine că ai venit. Nu mai suportam să o aud plângând nopțile.

I-am mulțumit din priviri. În mașină, pe drum spre apartamentul meu din Drumul Taberei, Andreea a rămas tăcută. Doar la un moment dat a spus:

— Ce-o să zică lumea?

Am încetinit și m-am uitat la ea.

— Lumea o să zică ce-a zis și până acum. Că sunt bârfe, că Radu e băiat bun, că poate ai exagerat. Dar nu contează ce spune lumea. Contează ce trăiești tu. Și tu meriți mai mult.

Când am ajuns acasă, i-am pregătit patul din dormitorul meu și m-am mutat eu pe canapea. Am gătit niște cartofi copți și o salată, și am pus un film vechi, preferatul ei când era mică — „Singur Acasă”. A zâmbit pentru prima oară în seara aceea.

A doua zi dimineață, am mers împreună la Poliție. A fost greu. Polițista de la ghișeu era indiferentă, plictisită. Dar când Andreea a scos telefonul și le-a arătat filmarea trimisă de Corina, lucrurile s-au schimbat. Au deschis un dosar și ne-au dat o listă de acte necesare pentru ordinul de protecție. Am simțit cum fiica mea prinde din nou putere.

Seara, Radu a început să trimită mesaje. Mai întâi scurte, cu scuze. Apoi rugăminți. Apoi amenințări. Le-am salvat pe toate. Andreea nu a răspuns niciodată.

În câteva zile, a început să meargă la consiliere. La început timid, apoi cu mai mult curaj. A aflat că nu era singura. Că nu era nebună. Că nu era slabă.

Luna ianuarie a fost grea. A făcut atacuri de panică, s-a trezit noaptea plângând. Dar în februarie… în februarie a zâmbit din nou. Nu mult. Nu ca altădată. Dar un zâmbet sincer. Și mi-a zis:

— Tati, vreau să mă mut singură. Vreau să încep de la zero.

Am ajutat-o să caute o garsonieră cochetă, aproape de Piața Muncii. A început să lucreze din nou la firma de design interior unde fusese angajată înainte de căsătorie. Colegele au primit-o cu brațele deschise. Își făcea prieteni noi. Redescoperea cine e.

La prima zi de Paște, în luna aprilie, a venit la mine cu o plăcintă făcută de ea și a spus:

— Anul trecut nici nu știam cine sunt. Acum simt că mă regăsesc.

Și-am plâns amândoi. Dar de data asta de bucurie. Pentru că, în ciuda durerii, a rușinii și a temerii, Andreea a ales să se salveze. A ales să trăiască.

Radu a fost condamnat cu suspendare pentru violență domestică. A primit și ordinul de restricție. Dar nu mai conta. Nu mai avea putere asupra ei. Nu mai era teamă în ochii fiicei mele.

În decembrie, exact în Ajunul Crăciunului, am stat din nou la masă împreună. Doar noi doi. Am gătit sarmale, cozonac și am pus colinde. Și când am ridicat paharul, i-am spus:

— Crăciun fericit, fata mea. Anul acesta, ești acasă.

Și ea mi-a răspuns cu ochii în lacrimi, dar senini:

— Crăciun fericit, tati. Acum chiar e pace.

Pentru prima dată după multă vreme, luminițele din brad nu mai păreau o batjocură. Ci promisiunea unui nou început.