Ceva în sufletul Larisei s-a înmuiat. Nu era vorba de gesturi mari sau de avere, ci de sinceritatea din ochii lui obosiți, care o tulbura. Pentru prima dată, s-a întrebat dacă nu cumva Dorin era mai mult decât „bărbatul sărac” pe care îl vedeau toți ceilalți.

Și pentru prima dată, inima Larisei a început să se schimbe iar acea schimbare, deși tăcută, a prins rădăcini adânci. În zilele următoare, Larisa îl privea pe Dorin altfel. Îi observa mersul greoi, umărul ușor înclinat din cauza muncii grele, mâinile bătătorite, dar blânde.

În fiecare seară, după ce închidea ușa apartamentului, el își dădea jos bocancii prăfuiți și mergea direct la ea, întrebând simplu, fără pretenții: „Ești bine?” Acele două cuvinte, atât de simple, îi înmuiau inima mai tare decât toate florile sau bijuteriile din lume.

Larisa a început să-l aștepte seara cu o farfurie caldă de mâncare. Nu știa să gătească prea bine, dar Dorin gusta fiecare bucată ca și cum ar fi fost cea mai delicioasă cină. O încuraja, o lăuda și o făcea să râdă. Râsul Larisei, care fusese uitat ani întregi, răsărea acum încet, ca un ghiocel printre zăpezi. Nu știa exact când a început să-l iubească, dar într-o dimineață, când s-a trezit cu capul pe pieptul lui și l-a simțit respirând liniștit, a știut. Era acasă.

Totuși, întrebările nu îi dădeau pace. Dorin era prea modest, prea cuminte, prea echilibrat pentru un om care trăise toată viața în sărăcie. Deși purta haine vechi și mergea cu tramvaiul, avea o educație aleasă. Vorbea frumos, citea în fiecare seară și, într-o zi, Larisa l-a surprins scriind ceva cu o caligrafie impecabilă.

— Ce scrii acolo? a întrebat ea curioasă.

Dorin a închis caietul cu un zâmbet.

— Nimic important. Doar gânduri.

Dar nu era doar atât. Într-o după-amiază ploioasă, Larisa, căutând un ac de cusut prin dulapul vechi din dormitor, a dat peste o cutie de metal ascunsă sub niște cărți. A deschis-o și inima i-a tresărit: acte notariale, extrase bancare și… o diplomă de licență de la Politehnica din București. Dorin Mihai — inginer constructor. Cu o medie aproape de 10. Și mai jos, un contract semnat cu o firmă mare de construcții din Germania.

S-a așezat pe pat, tremurând. Când Dorin a venit acasă și a găsit-o cu hârtiile în poală, s-a oprit în ușă. N-a spus nimic. Doar și-a trecut mâna prin păr, jenat.

— De ce? a întrebat Larisa, cu voce joasă. De ce nu mi-ai spus?

Dorin a venit și s-a așezat lângă ea.

— Pentru că știam că dacă oamenii știu cine sunt cu adevărat, mă vor privi altfel. Tu m-ai privit ca pe un nimeni, la început, și nu te condamn. Toți o fac. Dar voiam să știu dacă mă poate iubi cineva pentru ceea ce sunt, nu pentru ce am.

— Și de ce ai acceptat să te căsătorești cu mine? De milă?

El a zâmbit trist.

— Nu. Te-am văzut la o înmormântare, acum un an. Plângeai singură, în colțul curții, și nimeni nu te băga în seamă. Aveai ochii triști, dar mândri. Am întrebat cine ești și ți-am urmărit viața de la distanță. Când unchiul tău a venit la muncitori, căutând pe cineva „serios” pentru tine, eu m-am oferit. Nu a fost o decizie rațională. A fost inimă.

Larisa nu a știut ce să spună. Într-o singură clipă, toată viața ei s-a răsturnat. Săracul Dorin nu era nici pe departe sărac. Se ascunsese, din modestie sau poate dintr-un test straniu al sorții, iar ea, care îl disprețuise inițial, ajunsese să-l iubească tocmai pentru simplitatea lui.

— Și acum? Ce urmează?

— Asta depinde de tine, Larisa. Eu am strâns bani să plec în Germania, am primit de curând un telefon — mă așteaptă acolo, cu o poziție foarte bună. Dar nu vreau să plec fără tine.

— Eu… Nu știu ce să spun.

— Spune-mi doar dacă vrei să fii cu mine, oriunde, oricum.

Larisa s-a ridicat în picioare, cu lacrimi în ochi, și l-a îmbrățișat cu toată forța inimii ei.

— Nu vreau nimic altceva decât să fiu lângă tine. Nici Germania, nici România nu contează. Tu ești acasă pentru mine.

Au plecat împreună o lună mai târziu. În Germania, viața lor a înflorit. Dorin a devenit șef de proiect într-un oraș mare, iar Larisa, încurajată de el, a început să studieze design interior, o pasiune pe care nu avusese curaj să o recunoască nici măcar în fața oglinzii. Au închiriat un apartament luminos, plin de cărți, plante și râsete.

Într-o seară, stăteau pe balcon, cu două cești de ceai în față, privind orașul luminat. Dorin i-a luat mâna și a spus:

— Nu e ironic? Ai fost forțată să te căsătorești cu un muncitor sărac și ai ajuns să trăiești o poveste de dragoste care n-ar fi existat dacă totul ar fi fost alegerea ta.

— Poate că unele alegeri ale vieții sunt mai înțelepte decât cele ale inimii, a răspuns Larisa, zâmbind.

Au rămas acolo, ținându-se de mână, în tăcere. Pentru prima dată, amândoi simțeau că trecutul, oricât de greu fusese, le fusese doar cărare spre ceva mult mai frumos. Și, în adâncul inimii, Larisa mulțumea destinului că nu toate poveștile încep cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar unele chiar așa se termină.