Într-o încăpere liniștită, vocea avocatului Adrian Popescu răsuna clar și distinct.

„Așadar, eu, Alexandru Vasilescu, în deplinătatea facultăților mintale, las întreaga mea avere, toate proprietățile, conturile bancare și investițiile… Fundației pentru Cercetarea Bolilor Rare.”

Maria simțea că pământul îi fuge de sub picioare. Trebuie să fie o greșeală sau o glumă neplăcută. Și-a strâns mâinile în poală până când unghiile i s-au înfipt în piele.

„În ce o privește pe soția mea, Maria Vasilescu,” a continuat avocatul, „îi las caseta de bijuterii din seiful personal, care conține toate darurile oferite în timpul căsniciei noastre și suma de 10.000 de lei pentru cheltuieli imediate.”

Un murmur a străbătut încăperea. Câțiva veri îndepărtați ai lui Alexandru au schimbat priviri, poate ușurați că nici ei nu au primit mai mult.

Maria a rămas nemișcată, simțindu-se privită de toți. Zece mii de lei? Era o sumă ridicolă în comparație cu milioanele la care visa. Iar bijuteriile? Frumoase, dar nu la fel de valoroase pe cât aștepta.

„Există și o scrisoare personală pentru doamna Vasilescu,” a adăugat Adrian, întinzându-i un plic sigilat.

Cu mâini tremurânde, Maria a desfăcut plicul și a început să citească:

„Draga mea Maria,

Citirea acestor rânduri înseamnă că am părăsit această lume. Sunt sigur că decizia mea te-a surprins, dar nu a fost luată în grabă ori din răzbunare.

Am știut dintotdeauna ce fel de femeie ești. Nu am fost niciodată înșelat de sentimentele tale. Am observat calculul din zâmbetul tău și nerăbdarea ascunsă sub gesturile aparent tandre.

Poate te întrebi de ce te-am acceptat lângă mine știind toate acestea. Răspunsul e simplu: compania ta mi-a adus bucurie în ultimii ani. Tinerețea ta mi-a luminat zilele, chiar dacă totul era un spectacol regizat.

Nu te condamn pentru alegerile tale. Fiecare caută fericirea în felul său. Tu ai ales calea ușoară, însă va trebui să înveți să te bazezi pe propriile puteri.

Consider că bijuteriile și suma modestă îți vor oferi un nou început, bazat pe efortul tău, nu pe moartea altcuiva.

Cu sinceritate, Alexandru”

Maria a lăsat scrisoarea să-i cadă în poală. Furia și disperarea o copleșeau. Cincisprezece ani pierduți. Cincisprezece ani de prefăcătorie, de zâmbete false și nopți pline de dezgust reprimat.

„Doamnă Vasilescu, mai este ceva,” a spus Adrian, întrerupându-i gândurile. „Domnul Vasilescu a specificat că puteți rămâne în vila din București timp de șase luni, pentru a vă găsi o nouă locuință.”

Maria și-a ridicat privirea, încercând să-și păstreze demnitatea. „Mulțumesc, domnule avocat. Există o cale de a contesta testamentul?”

Adrian și-a dres vocea. „Desigur, aveți dreptul legal de a contesta, dar domnul Vasilescu a anticipat această variantă. Testamentul a fost atent redactat, fiecare clauză verificată de o echipă de avocați specialiști. Există și o înregistrare video în care domnul Vasilescu își expune clar dorințele, confirmând capacitatea sa mintală deplină.”

Cineva a chicotit în spate. Maria s-a întors, dar nu a putut identifica persoana care râdea. Se simțea umilită, prinsă în propria ei capcană.

După ce întâlnirea s-a încheiat, Maria a rămas singură în imensa sufragerie a vilei care fusese aproape a ei. Și-a turnat un pahar de whisky scump – măcar asta îi rămânea să savureze – și s-a așezat pe canapeaua de catifea pentru a-și aduna gândurile.

Nu se putea întoarce la viața de dinainte de Alexandru. Apartamentul ei modest fusese vândut, iar prietenii de atunci dispăruseră când ea alesese luxul. Părinții ei muriseră și nu mai vorbise cu fratele ei, Mihai, după o ceartă aprigă despre căsătoria ei.

Telefonul a sunat, întrerupându-i gândurile. Era Cristina, singura „prietenă” adevărată din cercul lui Alexandru.

„Am auzit ce s-a întâmplat,” a spus Cristina fără introducere. „Toată lumea vorbește. E adevărat? Chiar nu ți-a lăsat nimic?”

Maria a strâns din dinți. Vestea se răspândise deja.

„Nimic important,” a răspuns ea vag. „Dar mă descurc. M-am descurcat întotdeauna.”

„Desigur, draga mea,” a spus Cristina cu o falsă compasiune. „Apropo, petrecerea de la Vila Mihnea e sâmbătă. Mai vii?”

Maria a ezitat. Petrecerile exclusiviste erau esența vieții dorite – bogăție, strălucire, relații. Dar acum? Fără statutul de soție a lui Alexandru, fără promisiunea bogăției lui?

„Sigur,” a spus totuși, mândria ei triumfând asupra rațiunii. „Voi fi acolo.”

După ce a închis telefonul, Maria s-a apropiat de fereastra uriașă a sufrageriei, privindu-și grădina perfectă – trandafiri rari, fântâni arteziene, alei de marmură. Totul, costisitor și îngrijit, aparținea acum unei fundații, nu ei.

Și-a căutat pachetul de țigări – un viciu pe care Alexandru îl ura și pe care ea îl practica în secret. A aprins o țigară, ignorând regulile casei, care acum nu mai contau.

În timp ce fumul se ridica în spirale, Maria și-a dat seama că avea două opțiuni: să cedeze sub povara eșecului sau să găsească o cale nouă.

Un gând strălucitor i-a străfulgerat mintea. A deschis caseta de bijuterii moștenită. Coliere cu diamante, cercei cu safire, brățări cu rubine – toate autentice, toate valorând o mică avere. Le considerase doar un avans pentru marele premiu care nu venise niciodată.

Dar acum, privind strălucirea lor, un nou plan începea să prindă contur. Poate că Alexandru fusese mai deștept decât crezuse ea, dar Maria nu era învinsă.

Mai avea șase luni în vilă, bijuterii valoroase și, cel mai important, experiența navigării în lumea bogaților.

Cu un surâs abia schițat, Maria a stins țigara într-o vază chinezească dinastică. A doua zi urma să îl viziteze pe fratele ei, Mihai.

După cincisprezece ani de tăcere, era timpul pentru o reconciliere strategică. La urma urmei, Mihai era acum un avocat de succes în contestarea testamentelor…

Dacă v-a plăcut povestea, nu ezitați să o distribuiți și cu prietenii voștri! Așteptăm cu nerăbdare să aflăm opiniile și comentariile dumneavoastră.