M-am uitat la băiețelul adormit, la obrajii lui aprinși și respirația greoaie. Toate regulile școlii, toate procedurile… nu mai contau. Contează un singur lucru.

Mi-am scos telefonul, mâna îmi tremura, și am sunat de urgență la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Glasul din telefon m-a rugat să rămân calmă și să ofer cât mai multe detalii. Le-am spus tot: numele fetiței, locația exactă din spatele școlii, condițiile în care trăiau și starea băiețelului. Am închis telefonul cu inima grea, dar cu convingerea că am făcut ceea ce trebuia.

Am rămas acolo, ascunsă printre copaci, privind cum Ana îi întinde tatălui ei pachetul cu mâncare și cum el, cu o reținere dureroasă, rupe doar puțin din sandviș, împărțind restul cu fetița. Apoi a frânt budinca în două, păstrând o parte pentru băiețelul ce încă delira în somn.

În câteva minute, am auzit sunetul roților de pe pietriș. O mașină albă, cu inscripția DGASPC, s-a apropiat de poieniță. Am ieșit din ascunzătoare și m-am îndreptat spre angajații coborâți din mașină. Le-am făcut semn să vorbească încet, să nu sperie copiii.

Tatăl Anei s-a ridicat brusc când i-a văzut, luându-și băiețelul în brațe, iar Ana s-a lipit de el ca o frunză pe trunchiul copacului. Privirea lui era plină de teamă, dar și de o resemnare dureroasă. Știa că nu mai poate ascunde nimic.

— Vă rog… Nu îi luați de lângă mine, a spus el cu voce joasă. Fac ce pot. Am avut un apartament, dar după ce am pierdut serviciul și apoi soția mea s-a îmbolnăvit… am rămas singuri. N-am mai putut plăti chiria. De două luni suntem pe străzi. Încerc să găsesc ceva, orice. Am dormit prin gări, prin adăposturi, dar acum nu ne-au mai primit nicăieri. Ana merge la școală, iar eu stau cu Darius…

Unul dintre asistenții sociali s-a apropiat calm, cu empatie în glas.

— Știu că e greu. Dar nu ești singur. Nu vrem să îți luăm copiii, vrem să vă ajutăm. Îi putem duce pe toți într-un centru, acolo unde e cald, unde aveți paturi, mâncare, medic. Putem găsi o soluție și pentru locuință. Vrei asta?

Bărbatul a oftat, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. A privit spre Ana și apoi spre băiețelul bolnav, care se foia în brațele lui.

— Da… vreau. Dar să fim împreună, vă rog.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana s-a uitat la mine, parcă abia atunci conștientizând că eram acolo. Ochii ei mari și căprui, plini de tristețe și speranță, m-au sfredelit.

— Doamna…, a zis ea, abia șoptind. Nu o să ne despartă, nu?

M-am apropiat și i-am prins mâna micuță.

— Nu, Ana. Niciodată. Acum o să fiți în siguranță.

În acea după-amiază, întreaga școală a fost în fierbere. Vestea s-a răspândit repede printre cadrele didactice, iar directoarea m-a chemat în birou. A ascultat toată povestea în tăcere, apoi a oftat adânc.

— Trebuie să facem ceva, mi-a spus hotărâtă. Nu putem să lăsăm lucrurile așa. Copiii ăștia au nevoie de mai mult decât un adăpost temporar.

În următoarele zile, împreună cu câțiva părinți și profesori, am început să strângem donații. Cineva a donat hăinuțe, altcineva o tabletă pentru Ana, să poată învăța mai ușor. O mamă a oferit o mașină de spălat pentru centrul unde fusese cazată familia. Am fost copleșită de bunătatea oamenilor.

Între timp, la centru, Ana și fratele ei au fost consultați de medici. Darius avea o infecție respiratorie severă, dar cu tratament și îngrijire, s-a însănătoșit. Tatăl lor, pe nume Lucian, a fost sprijinit să urmeze un curs de recalificare pentru tâmplărie, o meserie pe care o mai practicase în tinerețe.

Într-o sâmbătă dimineață, am fost invitată la centru. Ana mă aștepta la poartă, cu un zâmbet larg și o fundiță roz în păr. M-a luat de mână și m-a dus înăuntru. Fratele ei, acum cu obrajii sănătoși și plini de viață, construia ceva din cuburi colorate. Într-un colț, Lucian meșterea un raft pentru cărți, iar asistenții sociali îl lăudau pentru îndemânarea lui.

— Doamna învățătoare, vreți să vedeți surpriza mea? m-a întrebat Ana cu ochii scânteind.

Am dat din cap și am urmat-o într-o cameră mică, unde pe perete era lipit un desen. Trei figuri: un bărbat, un băiețel și o fetiță, ținându-se de mână sub un soare mare galben. Deasupra, cu litere stângace, scria: „FAMILIA MEA E ÎMPREUNĂ”.

M-am lăsat pe vine și am strâns-o în brațe. M-a cuprins cu brațele ei subțiri și a zis:

— Știu că dumneavoastră ne-ați ajutat. Tati zice că sunteți îngerul nostru. Dar eu cred că sunteți ca mămica. Ea ne veghează din ceruri, dar dumneavoastră ne vegheați de aici.

Lacrimile mi-au curs pe obraji, dar nu mai simțeam tristețe. Era un fel de eliberare. Într-o lume atât de plină de griji, un gest simplu, o privire atentă, o decizie luată la timp poate schimba totul.

După câteva luni, Lucian a reușit să obțină un contract de muncă stabil și cu ajutorul primăriei a primit o locuință socială. Nu era palat, dar era un început. Ana a continuat școala, iar Darius mergea la grădiniță. La serbarea de sfârșit de an, Ana a recitat o poezie despre familie și a terminat cu versul: „Oriunde e iubire, e acasă.”

Și eu am simțit, în acel moment, că acolo era și casa mea.

Pentru că uneori, nu zidurile fac o casă. O fac oamenii care nu renunță, copiii care speră, și inimile care nu închid ochii la durerea celor din jur.

Așa se scrie o poveste cu final fericit. Nu într-o carte. Ci în viață, zi după zi.