O fetiță fără adăpost este reclamată la poliție de administratorul unui magazin pentru că a furat o cutie de lapte pentru cei doi frați mai mici ai ei, care plâng slab de foame — când, deodată, un milionar care asistă la scenă face un pas în față…

Străzile Bucureștiului sunt neobișnuit de liniștite în noaptea aceea, învăluite într-un vânt rece care pătrunde prin geaca subțire a Anei. Are doar zece ani și intră grăbită într-un mic magazin de cartier, aruncând priviri neliniștite spre ușa de sticlă, de parcă s-ar aștepta ca cineva să o oprească.

Frații ei mai mici, Andrei și Maria, o așteaptă într-o alee întunecată, la doar câteva zeci de metri distanță. Au stomacurile goale și trupurile slăbite după o zi întreagă fără mâncare. Ana știe că nu e bine să fure — dar foamea are un fel crud de a îneca orice urmă de morală.

În interior, privește rapid rafturile până zărește o cutie mică de lapte. Nu e mare lucru, dar suficient cât să le potolească plânsul slab al fraților ei. O strecoară sub geacă și se îndreaptă spre ieșire, cu inima bătându-i nebunește. Nu apucă să facă doi pași că administratorul magazinului, domnul Popescu, strigă răstit:
— Stai pe loc!

Pașii lui grei răsună pe gresie în timp ce se îndreaptă furios spre ea.

Ana încremenește, cu respirația tăiată.
— Ζîmi pare rău, domnule… bâiguie ea. O pun la loc. Fratele și sora mea…

— Las-o baltă, o întrerupe el. M-am săturat de copiii străzii care fură din magazinul meu. Scoate telefonul. Sun la poliție.

În câteva minute apare un polițist, atrăgând atenția câtorva clienți întârziați. Unii dau din cap dezaprobator, alții șușotesc. Câțiva scot telefoanele să filmeze. Ochii Anei se umplu de lacrimi când agentul se apropie. Nu se teme de pedeapsă — se teme că va fi despărțită de Andrei și Maria.

Atunci, o voce calmă și fermă rupe tensiunea:
— Scuzați-mă.

Un bărbat înalt face un pas înainte, purtând un palton simplu, bleumarin, în ciuda frigului. Se numește Radu Ionescu, un milionar din domeniul tehnologiei, cunoscut în lumea afacerilor, dar complet anonim în hainele lui obișnuite.

Se apropie, cu privirea fixată asupra Anei.
— Haideți să ne oprim puțin, îi spune polițistului. Este doar un copil.

— A furat din magazinul meu, protestează domnul Popescu.

Radu încuviințează ușor din cap.
— Iar dumneavoastră conduceți o afacere care face mii de lei pe zi. Ea a luat o singură cutie de lapte — pentru că îi este foame. Asta nu o face infractoare.

Ana îl privește uimită, neînțelegând bunătatea acestui străin. Polițistul ezită. Radu se apleacă încet lângă ea.
— Unde sunt părinții tăi, draga mea?

Vocea Anei se frânge:
— Nu mai sunt… suntem doar noi acum.

Expresia lui Radu se schimbă, ca și cum ceva adânc din el se rupe. Se ridică și îi spune agentului:
— Plătesc eu tot. În seara asta nu există nicio infracțiune.

Dar când ies din magazin, Ana face brusc un pas înapoi, iar teama îi revine în ochi.
— De ce mă ajuți? șoptește ea.

Radu deschide gura să răspundă —
dar un țipăt puternic răsună din aleea unde își așteaptă frații i atunci, tot sângele i se urcă Anei în cap. Aruncă laptele și fuge cu o viteză pe care nici ea nu știa că o are.

Radu o urmează fără să spună nimic, cu pași mari, hotărâți. Dincolo de colț, pe aleea întunecată, Andrei stă căzut, iar Maria țipă, zgâlțâindu-l. Lângă ei, un bărbat în trening murdar, cu o sticlă de plastic în mână, vociferează:
— Nu-i voie să stați aici, derbedeilor! Duceți-vă în altă parte!

Radu se postează între copii și bărbat fără să spună un cuvânt. Privirea lui e suficientă pentru ca individul să înțeleagă că a greșit. Fără scandal, se retrage, bombănind. Ana îl îmbrățișează pe fratele ei, care plânge și tremură.
— I-a fost rău… n-a mai mâncat de ieri, spune Maria printre lacrimi.

Radu scoate telefonul.
— Veniți cu mine. Acum.

Ana se uită la el speriată, neîncrezătoare.
— Unde?

— La mine. Am mâncare, căldură, și un pat în plus. Nu-i las aici, Ana. Nici pe tine.

Așezată pe bancheta din spate a mașinii lui elegante, Ana nu se poate opri din tremurat. Nu din cauza frigului, ci din cauza confuziei. Ce fel de om se oprește să salveze trei copii ai nimănui? Mașina oprește în fața unei case mari, cu o curte luminată discret. Un angajat deschide poarta, iar Radu, cu Maria în brațe și Ana de mână, intră într-un alt univers.

În casă miroase a mâncare caldă și a lemn lăcuit. În câteva minute, copiii sunt așezați la masă, în fața unor farfurii aburinde. Andrei mănâncă cu ochii închiși, iar Maria adoarme cu capul în poala Anei după ce termină supa. Radu îi privește fără să spună nimic. Abia când casa se liniștește, o ia pe Ana deoparte și o întreabă:
— Vrei să-mi povestești?

Ana îl privește în ochi, de parcă ar căuta ceva ce nu știe cum să numească. În cele din urmă, începe:
— Mama a murit acum un an. Tata… a plecat și n-a mai venit. Am stat într-un centru, dar fugi repede de-acolo dacă vrei să rămâi întreagă. Așa că am plecat. Am stat prin scări de bloc, prin canale, uneori ne lăsa câte o bătrânică să dormim pe preș. Apoi au început să ne gonească. Maria s-a îmbolnăvit… Așa că am făcut ce-am putut.

Vocea i se rupe, dar Radu nu o întrerupe. În ochii lui se citește mai mult decât milă: e revoltă. Se ridică brusc și sună pe cineva:
— Mâine, la prima oră, vreau o echipă care să-mi dea tot despre centrul X. Și trimite-mi un avocat specializat în protecția copilului. Și un medic pediatru, urgent.

A doua zi, Ana se trezește într-un pat moale, cu lenjerie curată. Maria doarme lângă ea, iar Andrei doarme la picioarele patului, ținând în brațe un urs de pluș pe care l-a primit cu o seară înainte. Radu e deja plecat. Toată ziua e un du-te-vino de oameni: medici, asistente, un psiholog care le vorbește cu blândețe. Ana se simte strivită de toată atenția asta. Nu mai e învățată să fie văzută.

Câteva zile mai târziu, Radu le spune ceva ce nu vor uita niciodată:
— Nu sunteți doar niște cazuri sociale. Sunteți copiii mei de acum. Vreau să aveți o casă, o familie. Vreau să mergeți la școală. Vreau să știți că nu mai sunteți singuri.

Ana nu crede. Cum ar putea să creadă? A crescut în minciună, în promisiuni care nu s-au ținut niciodată. Dar ceva în felul în care Radu le aranjează căciulile pe cap, cum le pune mâncarea în farfurie cu mâna lui, o face să-și dorească să creadă.

Lunile trec. Ana merge la școală. E greu, dar începe să învețe. Se dovedește a fi inteligentă, curioasă, rapidă. Andrei se liniștește. Nu mai tresare la fiecare zgomot, nu mai fură pâine pe ascuns să o ascundă sub pernă. Maria râde. Râde cu poftă, cu dințișorii ei mici strălucind ca perlele.

Radu le angajează o bonă blândă, care îi învață reguli, jocuri, povești. Îi duce în excursii. Le arată lumea.

Într-o zi, Ana găsește într-un sertar o poză veche. Un băiețel slab, cu ochi triști, într-un pat de spital. Pe spatele pozei scrie „Radu, 1987 – Institutul de Plasament Sector 6”. Înghite în sec și fuge spre biroul lui Radu.

— Asta… ești tu?

Radu o privește lung și dă din cap.
— Da. Și eu am fost ca tine. N-am avut pe nimeni. Dar cineva a avut milă de mine, când nimeni altcineva n-a avut. Așa am ajuns aici. Și acum, e rândul meu.

Ana nu spune nimic. Se apropie și îl ia de mână. Nu ca un copil cerșind protecție, ci ca o fiică regăsită. Și, pentru prima oară, Radu simte că a făcut totul cum trebuie în viață.

Când vine primăvara, el o duce pe Ana într-un loc special. Într-o curte veche, dar frumoasă, cu obloane albastre și un gard nou. Acolo, într-o clădire renovată cu grijă, sunt camere curate, cu paturi aliniate și desene colorate pe pereți. Pe plăcuța de la intrare scrie „Căsuța Speranței – Centrul pentru Copiii Fără Adăpost”.

— Am cumpărat clădirea în numele tău, spune Radu. Când vei fi mare, vei avea grijă de ei. Așa cum ai avut grijă de frații tăi. Ai puterea să schimbi vieți, Ana.

Ochii ei se umplu de lacrimi. Nu de durere, ci de lumină. Într-o singură viață de copil, pierduse tot — și acum, fără să știe cum, câștigase un viitor.

Și într-o seară, în timp ce Maria colorează fluturi pe un caiet și Andrei învață să lege șireturile, Ana iese pe balcon și privește orașul. Nu mai e același București care îi îngheța sufletul. E un oraș care i-a dat, într-un final, o șansă.

Și ea n-o va irosi.