Aerul nopții într-o zonă rurală din apropierea orașului Bârlad este greu și nemișcat. În interiorul unei rulote vechi, aflate la capătul unui drum de țară, fetița de opt ani, Maria Popescu, stă ghemuită într-un colț al dormitorului ei, strângându-și genunchii la piept.

Mama ei, Elena, se ceartă din nou cu tatăl ei vitreg, Vasile Ionescu — un om în care Maria nu are niciodată încredere. Țipetele au început cu ore în urmă, dar acum se transformă în lovituri, zgomote puternice și apoi… o liniște înfricoșătoare.

Vasile se declară crescător de reptile. Mândria și obsesia lui este un piton uriaș, de aproape patru metri, pe care îl cheamă „Luna”. Șarpele stă într-un terariu de sticlă în sufragerie, de obicei încuiat — de obicei. Maria păstrează mereu distanța. Nu înțelege de ce cineva ar iubi ceva care arată atât de înspăimântător și nu înțelege niciodată de ce mama ei rămâne lângă un bărbat care îi inspiră frică.

Cu câteva ore mai devreme, Elena îi spune lui Vasile că vrea să plece. Vrea să o ia pe Maria și să o ia de la capăt. Vasile râde, apoi începe să bea. Când noaptea se așază peste casă, vocea lui se schimbă — devine joasă, furioasă, amenințătoare.

„Du-te unde vrei,” mormăie el. „Dar pe ea nu o iei.”

Maria își amintește țipătul mamei. Își amintește cum Vasile o apucă de mână pe Elena. Își amintește cum aleargă în cameră și trântește ușa, încercând să o încuie — dar yala este veche, slabă, inutilă. Vasile izbește ușa atât de tare, încât aproape iese din toc.

Și apoi… liniște.

Maria așteaptă. Minutele par ore. În cele din urmă, iese cu pași mici pe hol. Inima îi cade în piept ca o piatră.

Zăvorul terariului este deschis.

Șarpele se mișcă lent, un trup gros, uriaș, întins pe covor — alunecos, pătat cu ceva întunecat. Vasile zace prăbușit lângă el, nemișcat. Brațul Mariei pulsează de durere din locul unde fusese apucată mai devreme. Nu știe ce să facă. Nu știe unde este mama ei. Casa este mult prea tăcută.

Cu mâinile tremurând, apucă telefonul vechi de pe masa din bucătărie. Își amintește ce i-a spus mama odată: Dacă ți-e vreodată foarte frică — sună la 112.

Apelul se conectează.

„112, care este urgența dumneavoastră?”

Vocea Mariei se rupe printre plânsete.

„Șarpele cel mare al tatălui meu vitreg… m-a rănit… vă rog, ajutați-mă…”

În exact acel moment, o umbră se mișcă în spatele ei. Ceva se târăște pe hol.

Vocea operatoarei se aude din telefon:

„Draga mea, rămâi cu mine. Ești singură?”

Maria privește spre ușa întunecată a dormitorului — și stomacul i se strânge de frică.

Nu mai este sigură de asta pentru că de după marginea ușii crăpate se aud șoapte. Nu șoapte obișnuite, ci un fel de fâșâit continuu, ca o limbă care atinge pereții reci. Maria scapă telefonul pe jos și face un pas înapoi. Ochii îi sunt mari, umezi, iar spatele ei atinge frigiderul. În cameră e frig, dar o sudoare rece i se prelinge pe frunte. În lumina slabă de la becul din bucătărie, silueta alunecoasă a șarpelui se conturează din nou. Nu e în totalitate înăuntru. O parte din el încă se mișcă în hol, iar capul – capul e întors spre ea.

Dintr-o dată, dinspre ușă se aude un geamăt. Maria își acoperă gura, țipătul i se oprește în gât. Se lasă în jos, pe podea, lipindu-se de dulapuri, tremurând. Cu colțul ochiului, zărește telefonul — ecranul pâlpâie, dar apelul încă e activ. Se aude doar respirația ei și, undeva la distanță, vocea operatoarei: „Rămâi acolo, echipajul de poliție este în drum spre tine. Te rog, dacă poți, răspunde-mi…”

Dar Maria nu poate. Nu îndrăznește. Dintr-o dată, o mână slabă apare în cadrul ușii. Este mâna mamei sale.

— Mama? șoptește Maria, dar vocea abia i se aude.

Elena târăște o palmă însângerată pe podea. Gura îi este umflată, ochii – vineți. Când reușește să ridice capul, ochii celor două se întâlnesc. Fetița sare în picioare și fuge spre ea.

— Mamă! Mamă, ești bine?

Elena își mișcă buzele, dar nu scoate niciun sunet. Cu o mână tremurândă, îi face semn să tacă, apoi arată cu degetul spre sufragerie. Maria se uită înapoi. Șarpele se retrage, se târăște înapoi în terariu. Nu e clar dacă e rănit sau obosit, dar pare lent, aproape blazat. O pată de sânge se lărgește pe podea, lângă trupul nemișcat al lui Vasile.

Elena o ia pe Maria de mână și încearcă să se ridice. În același moment, se aude sunetul inconfundabil al unei sirene în depărtare. Fetița prinde curaj și aleargă spre ușă, descuind-o cu ambele mâini tremurânde.

— Aici! Aici suntem!

Farurile unei dube de poliție luminează curtea. Trei agenți coboară în grabă, înarmați, în timp ce unul dintre ei strigă:

— Sunteți în siguranță? Mai e cineva înăuntru?

Maria dă din cap și se trage înapoi.

— E mama… și un șarpe… și tata vitreg… cred că e mort…

Polițiștii se privesc între ei preț de o secundă, apoi pătrund în rulotă. După câteva minute, unul dintre ei revine cu Elena în brațe. Are răni evidente, dar e conștientă. Altul iese cu o expresie terifiată pe față:

— A fost atacat de piton. E mort. A fost strâns până i s-au rupt coastele.

Ambulanța sosește la scurt timp. Maria este învelită cu o pătură termică și dusă într-un colț, în timp ce mama ei este urcată pe targă. În tot timpul acesta, polițiștii discută între ei în șoaptă, privind spre terariul acum închis, unde pitonul stă încolăcit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mai târziu, la secție, Maria stă într-o cameră pentru audiere, cu o polițistă blândă, care încearcă să o liniștească.

— Vreau doar să știu… a deschis Vasile cuștița? Sau a scăpat șarpele singur?

Maria clatină din cap, apoi privește fix în ochii femeii:

— L-a lăsat liber… mi-a zis că, dacă mama fuge, o să aibă grijă „Luna” de mine.

Polițista înghite în sec. Cazul devine mai complicat. Nu este doar o tragedie, ci o tentativă de omor — poate chiar premeditat.

Elena este operată de urgență la spitalul județean. Are coaste rupte, contuzii la cap și multiple tăieturi. În zilele ce urmează, se confirmă că Vasile a mai fost reclamat în trecut pentru violență domestică, dar plângerile au fost retrase. De această dată, însă, nu mai poate fi șters nimic.

Protecția copilului preia temporar custodia Mariei. O plasază într-un centru, unde primește vizite regulate de la mama ei, care se recuperează încet.

După două luni, Elena este externată. Merge direct la autorități și cere cu lacrimi în ochi să-și ia fetița acasă. Cu dovezile prezentate, cu ajutorul psihologilor și cu o echipă de asistenți sociali, Maria este în sfârșit înapoi în brațele mamei ei.

Se mută într-un apartament mic în Vaslui, departe de rulota bântuită de amintiri. Cu sprijinul unei organizații care ajută femeile victime ale violenței domestice, Elena își găsește un loc de muncă la o brutărie, iar Maria este înscrisă la o școală nouă.

Într-o seară, stând amândouă pe canapeaua din sufrageria lor modestă, Elena o strânge pe Maria la piept.

— Nu o să te mai las niciodată singură, îi promite ea. Niciodată.

Fetița nu răspunde. Se uită la televizorul mic din colț, unde un reportaj arată poza unei alte femei dispărute dintr-o comună vecină. Reportajul menționează un detaliu care îi face părul să se ridice pe ceafă: femeia trăia cu un bărbat pasionat de reptile exotice. Ultima dată fusese văzută în apropierea unui teren viran, unde se țineau târguri de animale.

— Mamă… mai sunt oameni care țin șerpi?

Elena încremenește o clipă, apoi dă din cap, cu voce joasă:

— Din păcate, da.

— Nu ar trebui să fie interzis?

— Ar trebui, iubita mea… dar unii oameni sunt mai periculoși decât animalele pe care le cresc.

În acea noapte, Maria adoarme strâns legată de mama ei, în timp ce afară, o ploaie rece spală orașul.

Și undeva, într-un colț uitat de lume, un alt terariu se deschide… Dar povestea Mariei a luat sfârșit. Iar pentru ea, cel puțin acum, începe o viață nouă. Fără șerpi. Fără strigăte. Fără teroare.

Doar cu iubire. Și liniște.

Disclaimer:

Această poveste este o operă de ficțiune. Toate personajele, evenimentele, dialogurile și situațiile prezentate sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare. Textul are exclusiv scop literar și de divertisment.