La fiecare răsărit, din apartamentul meu de la etajul trei, zăresc silueta elegantă a unei doamne în vârstă. Doamna există de aproape opt decenii și, în fiecare zi, este întotdeauna impecabil îmbrăcată și cu un aer de noblețe distinctă.
Se plimbă liniștită prin curtea blocului, sprijinindu-se cu grijă de bastonul său.
Hotarele curții sunt limitele mai mult impuse de timp decât de voință, iar în fiecare marți și vineri, spre seară, își întâmpină nepoata, care sosește într-o mașină albă și îi aduce provizii.
M-am mutat aici tocmai când frunzele începuseră să-și schimbe culoarea și lămâia toamnei pălea sub frigul iernii.
Diminețile, în drum către muncă, o vedeam deseori așezată pe o bancă sub teiul falnic sau făcând pași mărunți printre pietrele curții.
Curând, câteva zile de rutină ne-au făcut cunoștință. Ne opream pentru a ne saluta, și a mă interesa de sănătatea doamnei Elena Popescu, urându-i cu căldură o zi plăcută. Ea, la rândul său, îmi răspundea cu un zâmbet blând, care părea să încălzească chiar și cea mai mohorâtă dintre zile.
Luna decembrie ne-a adus un vizitator nou și neașteptat în curtea noastră – un mic câine vagabond. Energic și tineresc, deși o apariție cam neîngrijită, fără un stăpân clar evident.
Din momentul când doamna Elena i-a oferit o bucățică de cârnat, câinele a simțit că și-a găsit acasă un colț de lume.
Prezența lui nu a fost întâmpinată cu aceeași bucurie de toată lumea; cei mai mulți ne amuzam de încercările lui repetate, dar mulți aveau grija de a nu se implica mult.
În curte, rareori găsea ceva de mâncare – o coajă de pâine dăruită cu milă, sau un os aruncat de cineva mai puțin atent.
Totuși, doamna Elena păstra câțiva biscuiți sau o bucată de pâine uscată pentru prietenul nostru blănos, Labuță, căci așa i-a spus ea, mângâindu-l cu blândețe pe cap.
Primăvara și-a făcut încet loc, iar pătura de zăpadă a cedat sub căldura progresivă. Într-una dintre acele zile luminoase, am întâlnit-o pe doamna Elena afară, cu pentru o discuție neplanificată.
Mi-a mărturisit că urma să petreacă vara la țară cu nepoata sa, lăsând în urmă sufletul orașului pentru aerul de la țară.
Aproape că am promis și m-am întors să o vizitez când frunzele începeau să ruginească din nou.
La capătul unei călătorii lungi și curioase, am ajuns la casa doamnei Elena, unde, pe verandă, o găsisem așezată, curățând mere strălucind sub soare.
Alături, Labuță, acum robust și voios, își odihnea trupul lângă treaptă.
„Labuță așa cum îl cunosc?” am întrebat uimit, gândindu-mă la câinele slab și năpădit de friguri pe care-l știam în oraș.
„Da, e același,” a confirmat ea zâmbind larg. „Frumusețea ascunsă se arată doar în siguranța unui cămin.”
Ne-am așezat și la masă, bucurându-ne de un ceai parfumat de vișine.
Povestirile despre viață și trăiri se amestecau cu aroma dulce a ceaiului, în timp ce Labuță adormea liniștit, visând probabil la seri de altădată, în curtea veche.
Vântul mângâia ușor crengile copacilor înfloriți, iar merele cădeau lin în iarbă. Fiecare clipă părea infuzată cu liniștea prieteniei și fericirea simplă a zilelor la țară.
