Pe străzile aglomerate ale orașului, toată lumea îl cunoștea sub numele de „Flautistul”.

Ajuns la vârsta de 60 de ani, cânta la flaut cu o măiestrie rar întâlnită. Dar povestea lui avea și o latură mai puțin luminoasă – de mai bine de 15 ani era fără adăpost și suferea de o dizabilitate fizică ce îl obliga să folosească un scaun cu rotile.

Fiecare zi era la fel: pleca dintr-o casă părăsită, în al cărei subsol locuia, și se ducea în piața centrală, unde își încânta audiența cu muzica lui.

Oamenii își găseau timp să asculte și să se oprească pentru o clipă din rutina zilnică.

Timp de aproape 16 ani, nimic nu s-a schimbat. Însă într-o zi anume, ceva s-a întâmplat. Printre cei puțini care s-au oprit să-l asculte era o femeie cu un băiat de aproximativ 8 ani.

Ambii păreau obosiți, palizi și epuizați. Totuși, zâmbetul băiatului, deși abia schițat, a prins viață când a auzit muzica. Mama lui a zâmbit și ea – nu își mai văzuse fiul fericit de multă vreme.

„Apropie-te”, i-a spus flautistul. „Te voi învăța.”

„Nu pot să merg. Mă doare prea tare,” a răspuns băiatul cu o voce stinsă.

Atunci flautistul și-a dat seama că mama băiatului nu-și permitea să-i cumpere un scaun cu rotile.

Își purta fiul prin tot orașul, deși era ea însăși obosită. Fără vreo ezitare, flautistul și-a împins durerea deoparte, s-a ridicat de pe scaun și i l-a oferit femeii.

„Este doar un accesoriu,” a spus cu un zâmbet. „Nu am cu adevărat nevoie de el. Nu sunt invalid,” a mințit.

Nu se aștepta ca cinci ani mai târziu, în aceeași piață, să-l reîntâlnească pe acel băiat.

Însă de data aceasta, băiatul arăta cu totul diferit. Și s-a întors dintr-un singur motiv: să-i mulțumească flautistului pentru bunătatea care i-a schimbat viața.

„TU?” l-a întrebat bătrânul când băiatul s-a apropriat.

Flautistul și-a îngustat privirea către tânărul care stătea în fața sa. Dispăruse copilul firav de acum cinci ani. În locul lui, se afla un adolescent încrezător, puternic și drept. Ochii săi, însă, erau aceiași – plini de căldură, recunoștință și ceva ce flautistul nu putea să descifreze.

Băiatul a zâmbit. „Da, eu sunt,” a spus cu o voce sigură. „Te-am căutat.”

Inima flautistului a început să-i bată cu putere. Nu se mai gândise la acea zi de ani buni – cel puțin încercase să nu o facă. Renunțarea la scaunul său fusese un sacrificiu nespus.

Fără el, viața sa devenise mai grea ca niciodată. Durerea din picioare se înrăutățise, iar deplasarea era lentă, obositoare și umilitoare. Dar ceva în interiorul său îi spusese că e cel mai corect lucru de făcut. Acum, în fața sa, avea dovada că a făcut alegerea potrivită.

Băiatul a continuat. „Ziua aceea mi-a schimbat viața. Mama mea a plâns tot drumul spre casă, dar nu era tristă. A spus că nu a întâlnit pe cineva mai bun ca tine.”

Flautistul a scos un chicot sec. „Bunătatea nu-mi pune mâncare pe masă.”

Zâmbetul băiatului nu s-a clintit. „Poate că nu. Dar mi-a oferit un viitor.” A arătat spre cealaltă parte a pieței. „Vino cu mine.”

Flautistul a ezitat. După atâția ani de ignorare din partea societății, să aibă încredere în cineva era un lucru nefamiliar. Însă era ceva în prezența băiatului – ceva care îl făcea să vrea să creadă. Și-a adunat membrele dureroase și a urmat.

Au mers – încet, pentru că flautistului îi era greu să pășească – până la o mică cafenea de pe colț. Băiatul i-a tras un scaun, apoi s-a așezat pe cel din fața lui. Un chelner s-a apropiat, iar băiatul a comandat fără ezitare.

„Trebuie să-ți fie foame,” a spus el. „Comandă ce vrei.”

Flautistul a ezitat, apoi a încuviințat. Trebuia să treacă ani de zile până să mai mănânce o masă adevărată. În timp ce savura pâinea caldă și supa, îl privea cu interes pe băiat, studiind contrastul dintre trecutul și prezentul său.

Hainele zdrențăroase dispăruseră, înlocuite de blugi curați și o cămașă simplă albă. Pantofii săi erau solizi, iar mâinile nu mai agățau brațele mamei sale pentru suport.

„Cum m-ai găsit?” a întrebat în cele din urmă flautistul.

„Am revenit în fiecare an,” a mărturisit băiatul. „De fiecare dată, speram să te văd. Dar nu erai aici.”

Flautistul a expirat. „Viața a devenit mai grea fără scaunul meu.”

Fața băiatului s-a întunecat. „Îmi pare rău.”

„Nu-ți pare rău.” Flautistul a făcut un semn cu mâna. „A fost alegerea mea.”

„Dar tu m-ai salvat,” a insistat băiatul. „Și acum, vreau să-ți întorc favoarea.”

Flautistul și-a înclinat capul, intrigat. „Cum?”

Băiatul a scos un plic din rucsac. „Deschide-l.”

Cu mâinile tremurânde, flautistul a scos o foaie de hârtie. Ochii i s-au mărit citind:

O scrisoare de angajare.

„Este de la școala mea,” a explicat băiatul. „Au nevoie de un instructor de muzică. Nu trebuie să stai în picioare. Poți doar să te așezi și să cânți, să înveți copii ca mine care viseaza la muzică, dar nu au resurse să învețe.”

Flautistul a simțit cum gâtul i se strânge. „Crezi că m-ar angaja? Un om care trăiește într-un subsol abandonat?”

„Nu cred,” a spus băiatul, cu voce fermă. „Știu. Am vorbit deja cu ei. Au spus da. Trebuie doar să vii.”

Flautistul s-a lăsat pe spate, copleșit. Timp de ani de zile crezuse că viața lui s-a sfârșit, că nu e mai mult decât un om pe străzi care cânta melodii uitate. Acum, acest băiat – același băiat pe care odată îl ajutase – îi oferea o a doua șansă.

Lacrimi i-au umplut ochii bătrânului. Dăruise scaunul cu rotile fără aștepta ceva în schimb. Totuși, aici, cinci ani mai târziu, viața l-a răsplătit într-un mod pe care nu l-ar fi imaginat niciodată.

Cu o mână tremurândă, a întins-o peste masă și a luat-o pe a băiatului. „Mulțumesc.”

Băiatul a zâmbit. „Nu. Mulțumesc.”

Săptămâna următoare, flautistul se afla într-o clasă plină de fețe tinere și dornice. Unii aveau instrumente vechi și zgomotoase, în timp ce alții aveau doar speranțe în ochii lor. Și-a luat flautul, a tras adânc aer în piept și a cântat aceeași melodie pe care o cântase odată în piața orașului.

Pe măsură ce muzica umplea sala, și-a dat seama de un adevăr profund: bunătatea are un mod de a se întoarce, chiar și când te aștepți mai puțin.

Dacă povestea aceasta v-a emoționat, împărtășiți-o cu cineva care are nevoie de o reamintire că micile acte de bunătate pot schimba vieți în moduri pe care nici măcar nu ni le putem imagina.