Capacul scârțâi, iar liniștea care se așternuse părea de nepătruns. Ochii tuturor erau pironiți pe trupul inert al Clarei, învăluit în alb. Alexandru își ținea respirația, iar Ion Popescu, cu mâinile tremurânde, se aplecă deasupra sicriului. Un suspin se auzi din spate, iar câteva femei își făceau cruce, murmurând rugăciuni. Dar Ion nu vedea și nu auzea decât chipul fiicei sale. Își duse mâna la frunte, apoi îi prinse palma rece.

Un moment mai târziu, un tremur abia sesizabil îi cutremură degetele fetei. Ion își trase brusc mâna, ca ars, apoi strigă:

— Se mișcă! Doamne, se mișcă!

Un murmur cutremurător se răspândi printre invitați. Oamenii se buluciră, unii din curiozitate, alții din teamă. Directorul de pompe funebre păli ca varul, în timp ce unii dintre angajați își făceau semne cu mâna la gât, ca și cum ar fi vrut să sugereze că totul era doar o iluzie. Dar Ion nu mai avea niciun dubiu. Clara nu era moartă.

— Adu un doctor! strigă el, cu vocea spartă de emoție. Repede!

Alexandru simțea cum inima îi bate atât de tare încât credea că o să-i sară din piept. Avea dreptate. Îi spusese tuturor, dar nimeni nu-l crezuse. În timp ce oamenii alergau, căutând telefoane, medicamente, orice ar fi putut fi de folos, băiatul făcu un pas în față.

— Domnule Popescu… știți că eu nu am nimic. Nici casă, nici familie. Dar am văzut multe pe străzi. Știu să recunosc viața atunci când ea se agață de un fir subțire. Clara trebuie dusă imediat la spital, altfel o pierdem din nou!

Ion îl privi cu ochi umezi. Un miliardar, un om obișnuit să aibă controlul absolut asupra a tot ce-l înconjura, era acum redus la disperare și speranță.

— Ai dreptate, copilule. Ajută-mă s-o ridicăm!

Paznicii, încă neîncrezători, se apropiau șovăielnic, dar Ion le aruncă o privire de oțel.

— Dacă țineți la slujbele voastre, puneți mâna și mișcați-vă!

În câteva secunde, trupul Clarei fu scos din sicriu. Respirația ei era abia perceptibilă, dar Alexandru o simțea, cu fiecare fibră a ființei lui. Era ca o flacără gata să se stingă.

O mașină neagră, parcată în fața vilei, porni imediat. Ion, cu fata în brațe, și Alexandru alături, urcară în grabă. Străzile Bucureștiului se deschideau în fața lor, luminile roșii ale semafoarelor fiind ignorate de șoferul care gonea cu toată viteza.

În salonul de urgență al celui mai mare spital privat din oraș, doctorii alergau din toate direcțiile. Clara fu conectată la aparate, iar tensiunea din încăpere deveni sufocantă. Ion Popescu își strângea pumnii, privind prin geamul transparent. Alexandru stătea în spatele lui, cu ochii larg deschiși.

După ore întregi de așteptare chinuitoare, un medic în halat alb ieși, ștergându-și fruntea.

— Domnule Popescu, nu pot să înțeleg cum s-a putut întâmpla așa ceva. Toate analizele inițiale, certificatul de deces… dar fata dumneavoastră trăiește. E într-o stare critică, însă are șanse să-și revină.

Ion izbucni în lacrimi, strângând mâinile medicului cu o forță neașteptată.

— Mulțumesc, doctore. Faceți tot ce puteți! Oricât ar costa, oricât ar dura… salvați-o!

Medicul încuviință grav, apoi se întoarse la pacienta lui.

În acel moment, Ion își întoarse privirea către Alexandru. Copilul stătea retras, ca și cum nu și-ar fi găsit locul printre atâta bogăție și putere.

— Spune-mi, băiete, cum ai știut? Cum ai avut curajul să intri în casa mea, în plină înmormântare?

Alexandru oftă, iar ochii lui întunecați se umeziseră.

— Nu știu dacă am avut curaj sau doar nebunie. Dar știu cum e să vezi pe cineva drag că se stinge și nimeni să nu creadă că mai există speranță. Mama mea… am pierdut-o așa. Am strigat că respiră, dar nimeni nu m-a ascultat. Și atunci am jurat că, dacă voi mai vedea vreodată semne de viață, nu voi tăcea.

Ion simți cum i se strânge inima. Un copil al străzii îi salvase fiica. Un copil care nu mai avea nimic, dar care păstra în el o forță pe care puțini oameni o posedau.

— De astăzi înainte, nu vei mai fi singur, Alexandru. Îți promit.

Au trecut zile de agonie și speranță. Clara, între viață și moarte, era păzită ca o comoară. Ion își petrecea nopțile pe scaunele tari ale spitalului, cu Alexandru adesea alături, adormit într-un colț. Între ei se năștea o legătură stranie — durerea și speranța îi apropiau mai mult decât orice avere sau sânge.

Într-o dimineață, când razele soarelui pătrundeau timid prin geamurile mari ale salonului, Clara deschise ochii. Respirația i se stabilizase, iar doctorii vorbeau deja despre un miracol.

— Tată? șopti ea, cu o voce abia auzită.

Ion căzu în genunchi lângă patul ei, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

— Da, iubita mea, sunt aici. Și nu te mai las niciodată.

Clara zâmbi slab, apoi își îndreptă privirea spre Alexandru, care se uita la ea cu sfială.

— Cine este?

Ion îi luă mâna și i-o puse în mâna băiatului.

— Acesta e îngerul care ți-a salvat viața.

Ochii Clarei se umeziră, iar un firicel de zâmbet îi lumină chipul.

— Mulțumesc, Alexandru…

Trecuseră luni. Clara își revenea încet, iar Ion nu-și mai lăsa fiica din ochi. Alexandru, deși nu se considera parte din acea lume, era acum nelipsit din viața lor. Învățase ce înseamnă să aibă un pat curat, haine noi și, mai ales, oameni care să-l privească cu afecțiune.

Dar vestea „învierii” Clarei zguduise întreaga țară. Presa scria zilnic despre cazul fetei declarate moarte și readuse la viață. O anchetă fusese deschisă: cum fusese posibil ca un medic legist să declare decesul unei persoane vii? Cine era responsabil? Și, mai ales, ce s-ar fi întâmplat dacă un copil al străzii nu ar fi avut curajul să strige?

Răspunsurile erau învăluite în tăcere. Mulți încercau să mușamalizeze, dar Ion Popescu, cutremurat de ce trăise, nu mai era omul dispus să accepte corupția și nepăsarea. A pornit o luptă deschisă împotriva sistemului care ar fi îngropat-o de vie pe fiica lui. Și, în tot acest timp, Alexandru îi era alături, sprijinind-o pe Clara și descoperind pentru prima dată ce înseamnă să fii parte dintr-o familie adevărată.

Ani mai târziu, când Clara era complet vindecată și Alexandru devenise un tânăr cu vise și șanse reale, familia Popescu nu mai era doar formată din tată și fiică. Alexandru făcea parte din ea, ca un fiu neoficial, dar iubit. Și povestea lor rămase o lecție pentru toți: că viața atârnă de un fir, că miracolele există și că uneori, chiar și un copil al străzii poate salva ceea ce părea pierdut pentru totdeauna.

Iar în sufletele lor, fraza care schimbase totul răsuna mereu ca o amintire sfântă:

„Opriți-vă! Nu îl închideți! Ea încă trăiește!”