Dar nimic nu m-a pregătit pentru momentul în care s-au deschis ușile sălii de judecată, în prima zi a procesului. Părinții mei stăteau în spatele avocatului lor — eleganți, stăpâni pe ei, salutând fețe cunoscute din sală de parcă ar fi fost victimele unei mari nedreptăți. Mama mea și-a șters chiar o lacrimă înainte să se uite direct la mine, cu o expresie blândă, aproape exersată.

Apoi, de dincolo de sală, a rostit fără sunet o singură propoziție, iar buzele ei au format cuvinte care mi-au strâns stomacul:

„Abia am început.”

Am simțit un nod în gât și o căldură urcându-mi pe ceafă. Privirea ei juca între milă și amenințare, ca o mască bine studiată. Mi-am întors capul fără să reacționez. Mă temeam că, dacă aș fi răspuns cum îmi venea, aș fi dat exact ceea ce își doreau: emoție. Slăbiciune. Vulnerabilitate.

Judecătoarea, o femeie severă cu ochelari rotunzi și o voce uscată, a cerut liniște și a început audierea. Avocata mea, Ana, și-a deschis mapa cu calm și a început să expună faptele — nimic teatral, doar argumente clare, dovezi solide.

A scos în evidență abandonul meu, lipsa oricărui contact real cu așa-zișii mei părinți, și relația profundă, constantă, cu bunicii mei. A arătat jurnalele bunicii în care descria cum a plâns zile întregi după ce a fost nevoită să mă înregistreze oficial ca nepoată adoptivă, cum mă veghea în nopțile cu febră, cum bunicul meu îmi citea din Ion Creangă seara, la lumina lămpii.

Partea cealaltă, însă, nu se lăsa mai prejos. Avocatul lor, un bărbat cu voce groasă și un zâmbet care părea că nu i se potrivește feței, a ridicat tonul atunci când a vorbit despre „datoria morală a părinților biologici”, despre „dreptul lor natural la patrimoniul familiei” și despre „manipularea emoțională” pe care, chipurile, aș fi exercitat-o asupra unui bătrân vulnerabil.

Mama a lăcrimat de fiecare dată când se pomenea cuvântul fiică. Tatăl meu dădea aprobator din cap, cu mâinile împreunate teatral în poală, ca un om împăcat cu ideea că trebuie să lupte pentru adevăr.

În pauzele de ședință, mă retrăgeam într-un colț din holul tribunalului, unde mi se părea că pot respira. Ana stătea alături de mine, fără să spună prea multe. Într-una din zile, mi-a adus o cafea și mi-a zis:
— Îți dai seama că ăsta nu e doar un proces pentru bani. E un proces despre identitate. Tu știi cine ești. Ei încearcă să-ți ia asta.

Am încuviințat din cap, dar mă simțeam tot mai sfâșiată. Nu doar de proces, ci de faptul că, în adâncul sufletului, o parte din mine voia să înțeleagă. De ce acum? De ce după atâta timp? Le era dor? Sau pur și simplu le mirosea a bani?

Răspunsul avea să vină într-un mod cu totul neașteptat.

În a treia săptămână de proces, Ana a cerut introducerea unui nou martor: doamna Voicu, vecina bunicilor mei, o femeie în vârstă, dar cu o memorie de invidiat. A depus mărturie că i-a văzut pe Elena și Mihai venind de două ori în ultimii treizeci de ani — o dată când bunicul era operat și nu putea vorbi, și a doua oară, la înmormântarea bunicii, când nici măcar nu au intrat în casă, ci au stat pe trotuar și au plecat imediat după slujbă.

Apoi, Ana a introdus o piesă de rezistență: un set de e-mailuri și mesaje interceptate legal, în care părinții mei discutau cu un notar din București despre cum să obțină retroactiv drepturi succesorale, cu mult înainte ca testamentul să fie făcut public. În unul dintre mesaje, mama scria clar: „Dacă Ion moare și nu ne lasă nimic, tot vom face scandal. Are destule bunuri ca să merite lupta.”

Am privit sala în tăcere. Chipul mamei s-a albit, iar tatăl meu s-a înroșit la față. Avocatul lor a cerut pauză. Judecătoarea a aprobat, dar expresia ei era clară: lucrurile înclinaseră deja balanța.

Când am ieșit în hol, mama s-a apropiat de mine. M-a privit lung, cu ochi umezi, dar fără să pară sinceră. M-a întrebat, pe un ton blând:
— De ce ai ales să ne scoți complet din viața ta?

Am clipit. Îmi venea să râd. Să țip. Să o scutur. Dar m-am oprit. M-am uitat la ea ca la o necunoscută care îmi rostea numele greșit.
— Nu eu v-am scos. Voi nu ați intrat niciodată.

Procesul a mai durat două săptămâni. Am fost audiată, calm, precis, fără să cad în capcana sentimentelor. Ana m-a învățat cum să răspund doar la întrebare, cum să păstrez contact vizual cu judecătoarea, nu cu părinții. Și în ziua verdictului, când am intrat în sală, simțeam că respirația mi-e un pic mai adâncă.

Hotărârea a fost scurtă și clară: testamentul este valid, contestarea este respinsă. Costurile procesului — suportate de reclamanți.

Am ieșit din sală ca după o operație grea. Ana m-a strâns ușor de braț și a zâmbit pentru prima dată de când începuse totul.

— Ești liberă, mi-a spus. Acum chiar ești liberă.

Zilele următoare au fost ciudate. Tăcerea apartamentului meu părea mai densă, dar și mai curată. Mă trezeam devreme, beam cafeaua în grădina bunicilor — a mea, acum — și ascultam liniștea. Mă întrebam ce urmează. Dar nu mai era acea teamă viscerală. Simțeam că, pentru prima dată, viața mea îmi aparține cu adevărat.

Părinții mei? Au dispărut din peisaj. Nu au mai încercat să ia legătura. Dar, într-o zi, am primit un plic prin poștă. Era o fotografie. Eu, bebeluș, în coșul în care m-au abandonat. Și un bilețel scris cu mâna mamei:
„Ne pare rău. Dar nu știm cum să reparăm.”

Am lăsat fotografia pe masa din sufragerie, lângă un trandafir uscat pe care îl păstrasem din grădina bunicii. Nu m-am supărat. Dar nici nu m-am înduioșat. Unele răni nu se închid cu scuze. Se vindecă doar prin adevăr și timp.

Și eu aveam acum tot timpul din lume.