Iar dinăuntru a coborât un bărbat înalt, cu o geacă groasă, albastră, și o lanternă în mână. Copiii s-au tras înapoi instinctiv, fetița ascunzându-și fața în umărul fratelui. Băiatul s-a pus instinctiv între ea și străin, gata să o apere cu tot ce avea.

— Hei, stați liniștiți… Nu vă fac niciun rău, a spus bărbatul, cu o voce caldă, dar hotărâtă. Ce căutați singuri în pădure la ora asta?

Băiatul a ezitat. Nu știa dacă să aibă încredere. Dar frigul era cumplit, fetița tremura și zăpada se întețea. Aveau nevoie de ajutor, altă opțiune nu exista.

— Ne-au lăsat aici… mama vitregă, a spus băiatul în cele din urmă, cu un nod în gât. Ne-a abandonat. Nu mai avem unde merge…

Privirea bărbatului s-a întunecat, dar nu a spus nimic. Doar s-a apropiat încet, fără mișcări bruște, și le-a întins o pătură groasă.

— Haideți, urcați în mașină. E cald. Am ceai și biscuiți.

Fratele s-a uitat la fetiță. Ea l-a privit cu ochi mari și înspăimântați. Apoi, au urcat. Interiorul mașinii era plin de căldură. Pe scaunul din față, un termos și o cutie de biscuiți păreau un adevărat ospăț. Fetița a început să plângă din nou, dar de data asta de ușurare.

— Eu sunt domnul Ilie, pădurarul zonei. Pădurile astea nu sunt pentru copii. Sunt pline de primejdii, mai ales iarna. Ce v-a putut împinge pe cineva să facă una ca asta?

Băiatul i-a povestit frânturi, atât cât a putut. Că mama lor a murit. Că tatăl lor s-a recăsătorit cu o femeie rece, indiferentă. Că în ultima vreme devenise tot mai agresivă și că, într-o zi, i-a urcat în mașină spunând că merg într-o excursie. Apoi… tăcere. Liniștea acelei păduri și trântitul ușii au fost ultimele sunete familiare.

Domnul Ilie i-a dus la cabana pădurarilor, o construcție modestă dar călduroasă, cu lemne trosnind în sobă și cu miros de ceai și fum de brad. Le-a dat haine uscate, pături și o cameră micuță, dar călduroasă, unde să doarmă. În noaptea aceea, pentru prima dată în multe zile, copiii au dormit adânc, fără teamă.

A doua zi dimineață, Ilie a sunat la Protecția Copilului. Povestea a făcut repede înconjurul comunei. O asistentă socială a venit să-i vadă. Femeia avea ochi blânzi și o voce caldă. Le-a vorbit cu răbdare, iar când i-a întrebat dacă ar vrea să meargă într-un loc unde vor fi în siguranță, fetița a dat din cap, timid. Băiatul a ezitat. Nu voia să o piardă, nici pe ea, nici pe sentimentul de control pe care abia îl câștigase.

— Mergem împreună? a întrebat el, cu teamă.

— Întotdeauna, i-a răspuns femeia. Nu vă mai desparte nimeni.

Au fost duși într-un centru de plasament din orașul apropiat, dar era unul mic, curat, condus de o mână de oameni dedicați. Acolo, copiii au primit nu doar hrană și adăpost, ci și dragoste. O educatoare pe nume doamna Nicoleta s-a apropiat repede de ei. Avea chipul blând și purta mereu în buzunar o bomboană pentru fiecare copil.

Timpul a trecut. Fratele, Andrei, s-a dovedit un băiat inteligent, muncitor și protector. Fetița, care se numea Maria, a înflorit lângă el, învățând să zâmbească din nou. Încet, au început să creadă că poate viața le va da o nouă șansă.

Însă nu toți uitaseră ceea ce li se întâmplase. Povestea ajunsese și la poliție. Mama vitregă a fost căutată și găsită, fiind acuzată de abandon și rele tratamente aplicate minorilor. A fost judecată și condamnată. Tatăl? A fost și el chemat în fața instanței. În lacrimi, a recunoscut că s-a lăsat orbit de noua soție și că, deși nu și-a dorit răul copiilor, tăcerea lui i-a făcut complicele răului. A fost decăzut din drepturile părintești.

Anii au trecut. Cei doi frați au crescut, dar legătura dintre ei a devenit și mai puternică. Andrei a fost mereu sprijinul Mariei, iar ea i-a oferit lumina aceea pură pe care doar un suflet de copil o poate emana. În clasa a douăsprezecea, Andrei a luat bursă pentru rezultate excelente. Maria a devenit eleva preferată a învățătoarei. Cei din jurul lor îi iubeau. Erau dovada vie că, uneori, în cele mai reci ierni, poate încolți speranța.

Într-o zi, doamna Nicoleta i-a chemat la ea în birou.

— A venit cineva să vă vadă. O familie. Au fost voluntari aici în urmă cu doi ani și nu v-au uitat. Vor să discute cu voi.

Maria s-a prins imediat de mâna lui Andrei.

— Și dacă vor să ne despartă?

— Nici vorbă, draga mea, a spus doamna Nicoleta zâmbind. Nu sunt genul acela de oameni.

Familia Popescu era formată dintr-un cuplu în vârstă, dar cald, care nu a putut avea copii. Îi ținuseră minte pe cei doi frați și acum, după o lungă așteptare și evaluări sociale, erau gata să-i primească în sânul lor.

A fost o perioadă de adaptare. Casa era la marginea unui sat liniștit, cu grădină, animale și miros de cozonac proaspăt. Andrei se trezea devreme ca să o ajute pe „mama Ioana” la strâns ouăle. Maria învățase să împletească cu „tata Radu” coșuri din nuiele. Aveau camerele lor, rafturi cu cărți, haine noi și… un brad de Crăciun.

În noaptea de Ajun, în jurul focului, Maria a șoptit:

— Aici e acasă, Andrei?

El a zâmbit și a tras-o lângă el.

— Da, surioară. În sfârșit suntem acasă.

Viața nu le-a fost ușoară, dar a fost cinstită. Au crescut frumos. Andrei a devenit învățător, Maria a urmat facultatea de asistență socială, dorindu-și să ajute copiii ca ea. Nu și-au uitat niciodată trecutul, dar nu l-au lăsat să-i definească.

La un moment dat, la un eveniment caritabil, Andrei a luat microfonul și a spus:

— Nu toți copiii au parte de o copilărie fericită. Unii sunt abandonați, uitați, trădați. Dar nu uitați: uneori, un singur om bun, o singură mână întinsă, poate schimba un destin. Noi suntem dovada.

În public, domnul Ilie, bătrân acum, avea lacrimi în ochi. El fusese acea mână întinsă, acel om care nu a trecut nepăsător pe lângă doi copii pierduți în zăpadă.

Iar în acea seară, sub lumina caldă a unei sali modeste din România, trecutul și prezentul s-au întâlnit. Și au șoptit, la unison: „Totul va fi bine.”