Sala de nașteri a spitalului municipal era plină de forfotă și emoție. Sofia respira greu, iar contracțiile deveneau tot mai dese și mai intense. Mama ei, Ludmila, stătea lângă ea, sprijinind-o cu blândețe, chiar dacă inițial se îndoise de alegerile fiicei sale.

— Respiră adânc, Sofia, nu uita să respiri, îi zicea Ludmila, ștergându-i fruntea cu un prosop răcoritor. Vei fi bine, sunt aici lângă tine.

În ultimele luni, relația dintre Sofia și Ludmila fusese destul de tensionată. După dispariția lui Paul, Ludmila nu se putuse abține de la comentariile „semnal de avertizare”.

Totuși, privind suferința adâncă a Sofiei, Ludmila își schimbase perspectiva. Acum, la spital, regreta cuvintele dure rostite în trecut.

— A plecat fără o vorbă, mamă, se plângea Sofia în timpul contracțiilor. Niciun mesaj, niciun semn…

— Lasă asta deoparte acum, dragă mea, concentrează-te pe respirație, îi răspundea Ludmila cu blândețe.

Doctorița Mihaela Popescu, o prezență liniștitoare, verifică progresul Sofiei și spuse cu o voce calmă: — Ești gata să împingi la următoarea contracție. E momentul să întâmpinăm noul venit!

După un efort intens de aproximativ douăzeci de minute, plânsul unui nou-născut umplu camera. Doctorița Popescu ridică micuța din brațele asistentei cu o expresie de admirație. — Avem o fetiță!

Micuța era sănătoasă tun, dar surpriza cea mai mare a venit din aspectul ei neobișnuit. Avea un păr negru și ondulat precum noaptea, piele deschisă la culoare și niște ochi care fascinaseră pe toți prezenți – de un albastru-violet intens, aproape magic. — Așa ceva n-am mai văzut, murmură una dintre asistente, uimită.

Vestea despre bebelușul neobișnuit se răspândise rapid, personalul spitalului venind din toate departamentele să arunce o privire. Sofia, epuizată dar copleșită de iubire, își strângea fiica în brațe cu căldură. — E leit tatăl ei, spuse ea încet. Ochii aceia sunt la fel.

Ludmila privea neputincioasă la nepoțica ei, străduindu-se să-și amintească fața tânărului pe care fiica ei îl adusese acasă. Văzuse doar un bărbat murdar și rătăcit, dar ochii aceia îi păreau acum din altă lume.

Sofia, draga mea, el cine era de fapt? întrebă Ludmila încet.

Sofia ridică privirea, lacrimile îi străluceau pe obraji, asezonate de un zâmbet enigmatic.

— Nu ți-am spus tot, mamă. Nimeni n-ar fi crezut.

— Acum e momentul, te rog, elucidă misterul, insistă Ludmila.

Sofia își studia fiica, mângâindu-i tandru chipul. — L-am întâlnit în parc, într-o seară geroasă de iarnă. Era sleit, înghețat, o umbră a omului ce fusese. Dar atunci când am făcut cunoștință cu privirea lui, am descoperit aceiași ochi uimitori.

Luând o pauză ca să-și adune gândurile, Sofia continuă, gata să destăinuie o poveste incredibilă. — Nu era de aici. Era un călător, mamă.

Ludmila simțea cum o cuprinde fiorul necunoscutului.

— Ce spui tu acolo? întrebă ea cu o voce abia auzită.

— Înainte să dispară, mi-a spus totul. Fusese trimis să ne observe, dar rămase blocat. Când i-au dat de urmă, a trebuit să plece, dar mi-a jurat că va reveni.

Sofia mângâie obrazul fiicei lor, care deschise ochii săi magici încă o dată. — Mi-a spus că dacă vom avea un copil, va fi special. Va avea daruri, dar mai ales, va prevesti întoarcerea lui.

Doctorița Popescu reveni în sală, însoțită de o mică echipă medicală, toți curioși de fenomenul vieții proaspăt aduse pe lume. — Doamnă, dorim să facem câteva teste de rutină, dacă sunteți de acord, explică ea atentă la reacția Sofiei.

Sofia zâmbi, liniștită, ținând bebelușul aproape: — Sigur, dar să știți că este perfect sănătoasă. Este… deosebită.

După plecarea personalului medical, Ludmila își reluă locul lângă Sofia, încercând să asimileze povestea incredibilă. — Spune-mi cinstit… cine era Paul de fapt? întrebă ea cu glas moale.

Privirile Sofiei zburau spre fereastra unde ziua începea să intre în amurg. — Ţi-am spus adevărul, dar te înțeleg dacă ai îndoieli. Trebuie să așteptăm și să vedem. El se va întoarce.

Ludmila se simțea copleșită, privindu-și nepoata neobișnuită. — Cum vrei să o numești? întrebă cu vocea tremurândă.

Sofia, cu ochii luminați de mândrie și dragoste, răspunse: — O vom numi Stella. Pentru că tatăl ei a venit de la stele.

Stella devenise o mică vedetă în spital, atrăgând fascinația întregului personal. Testele inițiale arătau funcții vitale fără cusur, dar structura ADN-ului ei avea trăsături neobișnuit de unice. Iar dezvoltarea ei era mult peste a unui nou-născut obișnuit, micuța fiind deja alertă și curioasă.

O săptămână după naștere, Sofia și Stella erau desemnate să plece acasă. În acea noapte calmă, pe când Ludmila dormea, Sofia stătea liniștită la fereastră, cu Stella în brațe, adâncindu-și privirea în cerul plin de stele.

— Îți va ține promisiunea, draga mea, șoptea ea către Steluta adorată. El va reveni. Micuța oferise un răspuns tăcut, deschizându-și ochii fabuloși de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt. Și deodată, pentru o clipă care scăpă oricărei percepții, ochii aceia luminară, capturând farmecul stelelor.

Paul, undeva departe, prindea avânt, privind cu dorință și speranță spre drumul care-l ghida înapoi la ele. De această dată, odată pentru totdeauna.

V-a încântat povestea? Împărtășiți și cu prietenii voștri pentru a răspândi emoția și inspirația! Așteptăm cu nerăbdare comentariile voastre.