Preotul Mihai oficia slujba de înmormântare a unei femei, când observă o aluniță ciudată pe gâtul ei, exact ca a lui. Ce urmează este o călătorie de auto-descoperire prin procesul de doliu. Va reuși preotul Mihai să afle răspunsurile pe care le caută cu disperare?

Biserica era tăcută, învăluită în aerul greu al pierderii. Umbrele aprinse de lumânări uriașe pâlpâiau pe podeaua de marmură, în timp ce îndoliatii îmbrăcați în negru umpleau băncile, capetele lor plecate în semn de respect.

Elena, cunoscută în întreaga comunitate ca o femeie generoasă, dar rezervată, lăsase în urmă atât o avere considerabilă, cât și un mister de durată.

Preotul Mihai făcu o adâncă inspirație, greutatea unei alte înmormântări apăsându-l pe măsură ce se apropia de sicriul ei. Nu o întâlnise niciodată pe Elena personal, dar ceva la prezența ei i s-a părut mereu familiar, aproape înspăimântător.

Pe măsură ce se apropia, o compulsiune ciudată îl opri. Era ceva ce nu putea explica.

Se opri, apoi se aplecă pentru a începe rugăciunea. Dar, pe măsură ce făcea acest lucru, privirea îi alunecă spre gâtul ei și se îngheță.

Chiar în spatele urechii, o aluniță mică, purpurie, ieșea în evidență pe pielea ei palidă. Era aproape în formă de prună, aceeași formă și culoare pe care o purtase toată viața lui.

„Cum?” mormăi el. „Ce înseamnă asta?”

Un fior rece îi străpunse trupul, iar mâna lui ajunse instinctiv să apese pe gâtul său. Era perfect conștient că toți se uitau la el, dar nu se putea opri.

„Asta este imposibil,” gândi el.

Inima îi bătea puternic în piept, în timp ce amintirile inundau mintea lui, sunete uitate și întâmplări din anii petrecuți în orfelinat, din căutările pentru orice înregistrare despre părinții săi. Dorința pe care o purtase atâta timp se trezi în el, cerând răspunsuri.

„Există vreo legătură între Elena și mine?” se întrebă el.

După slujbă, îndoliatii începeau să se împrăștie, iar preotul Mihai se apropie de copiii Elenei. Aceștia erau toți adunați lângă altar, în timp ce fetele ei decideau cine va lua buchetele de flori.

Cererea lui plutea pe buzele sale ca o rugăciune pe care nu era sigur că era gata să o rostească.

„Îmi pare rău că vă deranjez,” spuse el. „Dar… trebuie să aflu ceva.”

„Desigur, Părinte,” spuse Jan, fiul cel mic. „Orice aveți nevoie.”

„Aș vrea doar să știu dacă există vreo șansă ca Elena… să fi avut un copil. Un alt copil, mă refer. Cu mulți ani în urmă?”

Fiul cel mare al Elenei, Marius, făcu o față adânc încruntată și schimbă o privire suspicioasă cu frații și surorile sale.

„Îmi pare rău, Părinte, dar ce vrei să spui?” întrebă el. „Știi ceva ce noi nu știm?”

„Mama noastră ți-a vorbit în confidență? A fost vreo spovedanie?” întrebă una dintre fete.

Preotul Mihai își făcu o adâncă inspirație și înghiți emoțiile.

„Nu știu,” spuse el, uitându-se la Marius. „Și nu, mama voastră nu a venit la spovedanie. Dar am motive să cred că este adevărat… Dacă… dacă aș putea solicita un test ADN, doar ca să pun capăt acestei neliniști, aș fi recunoscător.”

Un val de disconfort se răspândi în grup, unii dintre ei mișcându-se neliniștiți. Fața lui Marius se încruntă și mai tare, iar scepticismul era evident pe chipul său.

„Cu tot respectul, Părinte, asta sună ridicol. Crede-mă, mama noastră a fost o femeie de caracter. Ne-ar fi spus dacă ceva de genul ăsta ar fi fost adevărat.”

Preotul Mihai se mișcă neliniștit pe picioare.

„Înțeleg asta,” spuse el. „Doar că Elena ar fi putut să aibă copilul foarte tânără, și deși nu ar fi făcut nimic greșit lăsând acel copil să fie adoptat, copilul tot există.”

Preotul Mihai știa că vorbea ca un preot, dar nu putea să oprească acest instinct. Fusese învățat să vorbească cu blândețe și obiectivitate. Și chiar și acum, nu știa cum să lupte pentru acest test ADN.

În loc să insiste, dădu din cap și începu să se retragă, înainte ca lucrurile să devină și mai complicate.

„Așteptați,” spuse Ana, fiica cea mică a Elenei. Ea se apropie, privirea ei fiind blândă în timp ce îl studia.

„Dacă crezi că ar putea fi adevărat, atunci voi face testul. Și eu aș vrea răspunsuri. Ești chiar tu copilul?”

„Aș putea fi,” spuse preotul Mihai. „Este alunița aceea de pe gâtul ei. O am și eu. Și când eram la orfelinat, bătrâna care se ocupa de bucătărie spunea că tot ce își amintea despre mama mea era alunița de pe gâtul ei.”

A trecut o săptămână lungă și în fiecare zi preotul Mihai se trezea în mijlocul nopții, imaginațiile sale lucrând la ce ar însemna dacă acest lucru ar fi adevărat. Apoi, într-o dimineață, o scrisoare ajunse la rectorat. Rupse plicul, abia putând să vadă prin mâinile care tremurau în timp ce citea rezultatele.

Era o potrivire.

La câteva zile, preotul Mihai stătea singur în rectorat. De când rezultatele au fost făcute publice, vizitase familia Elenei, sperând că vor fi dispuși să asculte acum, având dovezi concrete.

Fiicele Elenei, surorile lui vitrege, erau gata să-l accepte în familie, dar frații nu voiau să aibă de-a face cu el. Parcă ideea de a avea un „frate mai mare” era prea amenințătoare pentru ei.

Nu știa ce altceva să facă. Nu voia să lupte pentru a intra în viața lor și în familia lor. Nu voia să se impună. Dar cel puțin știa acum unde îi era locul.

Numai că… persoana care avea toate răspunsurile nu mai era acolo.

„Părinte Mihai?” o voce blândă de femeie vârstnică îl aduse înapoi la realitate. „Sunt Margareta, o prietenă de-a mamei tale. Am fost cea mai bună prietenă a Elenei. Fiica ei, Ana, mi-a spus totul când am fost la ceai cu ei.”

„Cum te pot ajuta?” întrebă el.

Cuvintele ei l-au lovit ca un pumn. „Mama ta.” Dădu din mână pentru a o invita să intre, abia putând vorbi în timp ce se așezau pe scaunele de vizavi.

Margareta făcu o adâncă inspirație, ochii ei aburindu-se.

„Părinte,” spuse ea, „Elena și cu mine eram foarte apropiate, mai mult decât surori. Mi-a spus lucruri pe care nimeni altcineva nu le știa.”

El se aplecă înainte, inima bătându-i cu putere.

„Te rog, trebuie să știu totul. Mi-am petrecut întreaga viață întrebându-mă de unde provin.”

Margareta zâmbi trist.

„Ea a fost întotdeauna foarte atentă, Elena noastră. Întotdeauna îi era frică de ce ar putea crede lumea. Dar într-o vară, a întâlnit un bărbat, un călător, un spirit liber. Era foarte diferit de cum eram noi atunci. Și mi-a spus că el era ca nimeni altcineva pe care l-a întâlnit.”

Preotul Mihai închise ochii, imaginându-și-o pe mama lui ca o tânără plină de viață, prinsă de perspectiva iubirii. Nu a vorbit; îi era frică că, dacă ar fi întrerupt-o, adevărul i-ar fi scăpat printre degete.

„Nu mi-a spus niciodată la început,” continuă Margareta. „Când a aflat că era însărcinată, a fost terifiată. Familia ei avea așteptări. Un copil născut în afacerea căsătoriei ar fi distrus-o. Așa că a inventat această poveste, spunând tuturor că pleacă la Polul Nord, să studieze pinguinii, de parcă ar fi fost un lucru ridicol.”

Bătrâna chicoti și oftă.

„Mi s-a părut absurd, dar a plecat. Te-a născut în secret și a aranjat ca tu să fii dus la orfelinat.”

Gâtul preotului Mihai se strânse, emoțiile fiind prea complicate pentru a le desluși.

„M-a dat pe mine ca să își protejeze reputația?” întrebă el.

„Oh, nu, Părinte,” răspunse ea. „Nu a fost despre reputație, ci despre supraviețuire. Elena te iubea. Știu asta. Se interesa de tine din când în când, venind la orfelinat.”

„A întrebat despre mine?” întrebă el.

„Oh, da,” răspunse Margareta, zâmbind. „Ținea legătura, cât putea. Nu putea fi în viața ta, dar se asigura că ești în siguranță.”

Inima preotului Mihai se frânse.

„Mi-am petrecut viața gândindu-mă că m-a abandonat. Și toată această vreme… ea… ea mă privea de la distanță?”

„Nu te-a uitat niciodată. O durea, Părinte. Te iubea într-un mod liniștit. A trebuit să facă asta pentru că era asta sau… cine știe ce ar fi făcut bunicul tău.”

Te iubise, chiar dacă tu nu ai simțit-o, chiar dacă nu ți-a spus-o vreodată.

În săptămânile ce au urmat, familia Elenei a decis să-l accepte pe preotul Mihai cu brațele deschise, dar cu precauție. Ana deveni o prezență constantă la rectorat, venind adesea cu biscuiți sau brioșe și fiind mereu pregătită să îi povestească despre familia Elenei.

Într-o după-amiază, în timp ce preotul Mihai stătea în biroul său, Ana veni cu un album foto vechi și uzat.

„Am crezut că ți-ar plăcea să-l ai,” spuse ea, punându-l în mâinile lui. „Sunt… toate pozele pe care le avem cu mama. Poate că te vor ajuta să o înțelegi mai bine.”

A doua zi, preotul Mihai se afla la mormântul Elenei.

„Te iert,” spuse el. „Și îți mulțumesc că ai avut grijă de mine.”