„Ce… ce-i ASTA?!”

Vocea Isabellei, rămasă suspendată între uimire și oroare, a sfâșiat liniștea grădinii. A apucat eticheta cu două degete, ca și cum s-ar fi temut să nu se murdărească de pe urma ei. Apoi a citit cu voce tare, de parcă voia să fie sigură că n-a greșit:

„Optsprezece mii cinci sute de dolari…?”

Privirile tuturor s-au întors brusc spre mine. Unele curioase, altele neîncrezătoare. Isabela părea că-și pierde echilibrul. Elena rămăsese cu foarfeca în aer, cu fața albă ca varul. Nu mai râdea nimeni.

Am inspirat adânc, cu voce calmă, dar clară, și am spus:

„Da, este o piesă unicat din colecția mea. Eu am creat această rochie.”

Pentru o clipă, toți au tăcut. Apoi am zărit cum un bărbat din grup — probabil unul dintre invitații mai culți — a șoptit cu un zâmbet:

„Aurelia Atelier. Haute couture. Da, recunosc linia.”

Isabela clipi de câteva ori, dezorientată. Încerca să-și regăsească poziția, dar deja o pierduse. A început să râdă scurt, nervos, apoi a zis:

„Ei, Irina, glumești, nu? Ce, tu ești… designerul? La atelierul ăla scump?”

Am înclinat ușor capul, păstrând zâmbetul calm, dar ferm.

„Da. De doisprezece ani. Conduc divizia de creație pentru colecțiile haute couture.”

Isabela păli. Nu mai putea controla discuția. În aer plutea ceva nou: respect, poate chiar admirație. Invitații începuseră să murmure între ei. O femeie tânără, îmbrăcată cu un costum sobru, s-a apropiat de mine:

„Îmi pare rău că întreb așa, dar… mai creați și la comandă? Pentru evenimente speciale?”

„Sigur,” am răspuns zâmbind. „Dar lista de așteptare e de șase luni.”

„Atunci poate vorbim mai târziu. Aș vrea ceva pentru gala UNICEF.”

Isabela a înghețat. Evenimentul ei se transformase în platforma mea de promovare. Elena, speriată, s-a retras în fundal. Am simțit cum un val de eliberare îmi urcă în piept. Ani întregi am acceptat să fiu „femeia modestă”, lăsându-i pe alții să creadă ce vor. Acum adevărul ieșea la lumină singur, fără să ridic un deget.

Pe tot parcursul serii, lumea a început să mă privească altfel. Unii mă întrebau despre munca mea, despre viitoarele colecții, alții îmi cereau cărți de vizită. La un moment dat, o jurnalistă de lifestyle de la o revistă cunoscută mi-a propus un interviu. Isabela, între timp, stătea pe margine, stingherită, cu un pahar de vin în mână și un zâmbet artificial pe buze.

Când petrecerea s-a terminat, am plecat printre primii. N-aveam nimic de demonstrat. Mergeam spre ieșire cu spatele drept, simțind fiecare pas ca pe o mică victorie.

A doua zi dimineață, telefonul meu era plin de mesaje: cereri de colaborare, complimente, întrebări. Unele mame de la liceu îmi scriseseră și ele, felicitându-mă pentru „revelația de aseară”. Am răspuns doar celor care păreau sincere. N-aveam timp de lingușeli.

Timp de câteva săptămâni, Isabela a dispărut din peisaj. Nu mai comenta pe grupul părinților, nu mai organiza brunch-uri de imagine. Se zicea că avea o criză de identitate. Nu mă interesa. Dar într-o zi, într-o vineri ploioasă, m-am trezit cu ea în atelier.

Era singură, fără Elena, fără parfumul ei puternic, fără zâmbetul superior. Părea chiar umană.

„Irina… pot vorbi cu tine?”

I-am făcut semn să se așeze. Atelierul era liniștit, doar sunetul ploii lovea geamurile.

„Am fost o proastă,” a spus, privind în jos. „Și o snoabă. M-am simțit amenințată de tine. Nu știu de ce. Poate pentru că… ai ceea ce eu doar cumpăr.”

Nu mă așteptam la o confesiune. Dar nu i-am tăiat elanul.

„Am crezut că dacă mă înconjor de lucruri scumpe, devin cineva. Dar tu… tu ai creat lucrurile scumpe. Asta e o altă ligă.”

A tăcut o clipă, apoi a scos din geantă o fotografie veche. O fetiță blondă, cu rochie roz și pantofi uzați.

„Asta sunt eu. Crescută într-un sat de lângă Vaslui. M-am jurat că, dacă scap de sărăcie, n-am să mai port niciodată ceva ieftin. Am fugit de rușine ca de foc. Și… când te-am văzut pe tine… elegantă, dar fără etichete, m-a deranjat. Nu pentru că arătai prost. Ci pentru că nu-ți era rușine.”

Am închis ochii o secundă. Într-un mod ciudat, o înțelegeam.

„Nu e nimic rău să vrei mai mult. Dar e periculos să-ți pierzi umanitatea pe drum.”

A dat din cap încet.

„Crezi că mai pot îndrepta ceva?”

Am zâmbit ușor.

„Poți începe prin a nu mai judeca femeile după prețul hainelor. Și, dacă vrei, să începi să-ți creezi propriul stil. Autentic. Nu doar scump.”

După acea zi, Isabela s-a schimbat. Nu peste noapte, dar cu pași mici. A început să lucreze cu o fundație care sprijină tinerele din medii defavorizate să-și urmeze visul în design vestimentar. A venit de câteva ori la atelier să învețe croitorie de bază. Nu s-a mai dat mare. Nu a devenit cea mai bună prietenă a mea, dar nici n-a mai fost inamica aceea subtilă.

Iar eu? Am continuat să creez. Am lansat o colecție inspirată de contrastul dintre aparențe și esență, intitulată simplu: „Eticheta”. Prima piesă din colecție a fost… rochia purtată la vila Isabellei.

S-a vândut la licitație cu peste 40.000 de euro, iar banii au fost donați integral către acea fundație unde Isabela era acum voluntar.

Viața m-a învățat că nu trebuie să ridici vocea ca să fii auzit. Uneori, e suficient să lași rochia să vorbească.