Afară, viscolul își făcea de cap. Anca și-a îmbrățișat strâns fiul, încercând să-l protejeze de vântul rece.

Nu a avut timp să-și ia o haină groasă – tocmai fuseseră dați afară din casă, ea acoperită doar cu un pulover subțire, iar Matei purta pijamale. Zăpada le pătrundea în păr, se topea și alergând ca șiroaie reci pe gâtul lor.

— Mami, îmi e frig, spuse Matei tremurând.

— Știu, dragul meu, șopti Anca, încercând să-și stăpânească tremurul. Vom găsi un loc cald.

Anca privea disperată în jurul curții blocului. Era greu să se gândească unde să meargă la această oră târzie, în toiul unei furtuni de zăpadă. Telefonul din buzunar arăta 15% baterie și nu avea portofelul la ea. Gabriel nu-i permisese să ia nimic.

— Trebuie să mergem la Maia, își spuse ea hotărâtă.

Maia, prietena ei din copilărie, locuia nu departe, la patru străzi distanță. Nu se mai văzuseră de luni bune – Gabriel se opunea întâlnirilor ei cu prietenii, considerând că aceștia „îi băgau idei în cap”.

Așezându-și brațele bine în jurul lui Matei și cu inima bătând în ritmul pașilor, Anca pornise prin ninsoare. Orașul părea pustiu, luminile mașinilor rare dând o lumină plăpândă întunericului alb.

Frigul pătrundea cu fiecare pas, încălțările subțiri fiind ude leoarcă. Dar nu se putea opri – Matei avea nevoie de ea.

După o vreme care părea nesfârșită, au ajuns la blocul Maiei. Cu degetele amorțite, Anca apăsă pe interfon.

— Cine e? se auzi vocea buimacă a Maiei.

— Anca… sunt cu Matei. Te rog, lasă-ne să intrăm.

Interfonul pocni și ușa se deschise. Urcând anevoie cele trei etaje, le întâmpină Maia în prag, în halat, privind îngrijorată.

— Doamne, ce s-a întâmplat?

Odată ajunse în căldură, Anca simți cum genunchii îi slăbesc. Lacrimi calde îi brăzdară obrajii.

— Gabriel ne-a dat afară, reuși să șoptească.

Fără alte întrebări, Maia agitații cu grijă. Adusese prosoape, haine și pregătise un ceai fierbinte pentru ei. Matei fusese așezat în dormitor, unde adormi imediat, epuizat de evenimente.

La masa din bucătărie, cu o cană de ceai între mâinile înghețate, Anca îi povesti totul Maiei – despre cum Gabriel s-a schimbat treptat, despre certurile din ce în ce mai violente, despre izolarea de prieteni și familie.

— De ce nu mi-ai zis nimic până acum? o întrebă Maia, încercând să îi ia mâinile.

— Mi-a fost rușine și frică, recunoscu Anca. Gabriel m-a amenințat că-mi va lua copilul dacă plec.

— Nu poate face asta! zise Maia. Ceea ce s-a întâmplat e un abuz clar. Poți depune o plângere…

Anca ezită, stăpânită de teamă.

— Matei… și doamna Elena e acolo, bolnavă…

— Trebuie să raportezi ce s-a întâmplat, insistă Maia. Altfel, Gabriel ar putea pretinde că ai lăsat totul de bună voie.

După multă deliberare, Anca a încuviințat. Dimineața următoare, odihnite, Maia o însoți la depunerea plângerii. Polițistul asculta povestea cu multă seriozitate.

— Ceea ce descrieți este violență domestică, confirmă el, recomandându-i să depună o plângere și să solicite un ordin de protecție.

Cu sprijinul Maiei, Anca și-a făcut curaj.

— Da, vreau să depun plângere, spuse ea ferm. Și să îmi recuperez lucrurile și să o iau pe doamna Elena.

Întorși acasă cu poliția, Gabriel lipsea. Ușa le-a fost deschisă de doamna Elena, care îi aștepta neliniștită.

— Anca! exclama ea, îmbrățișând-o. Mi-a fost teamă pentru voi!

Sub supravegherea polițiștilor, Anca și-a strâns lucrurile esențiale. Draga lor soacră a decis să li se alăture.

— Nu pot să mai stau acolo, declară ea. Locul meu e lângă voi.

În săptămânile ce au urmat, viața lor s-a schimbat. Cu ajutorul oferit de Maia și un avocat pro-bono, Anca obținu custodia provizorie a lui Matei și ordinul de protecție împotriva lui Gabriel.

A găsit un loc de muncă la o librărie locală și căuta un apartament pentru a începe o nouă viață alături de Matei și doamna Elena.

Gabriel încercă să o contacteze, dar Anca rămase pe poziții. Cu sosirea primăverii, simțea că și în viața sa renaște ceva – speranța.

Într-o seară, în aprilie, pe când pregăteau cina împreună, doamna Elena adresă cuvinte care o emoționară profund.

— Niciodată nu am crezut că fiica mea poate fi mai puternică decât fiul meu.

— Cum adică? întrebă Anca.

— Ești fiica mea acum, zâmbi ea. Îmi ești dragă și sunt mândră de tine…

Matei intră în bucătărie cu un desen în mână.

— Uite, mami, am desenat casa noastră nouă!

Desenul ilustra o casă mică înconjurată de flori, iar în fața casei erau trei siluete zâmbitoare: o femeie, un băiat și o bătrână.

Anca privi emoționată.

— E perfect, exact așa va fi.

Afara, ultimii fulgi de zăpadă începeau să se topească, pregătind loc pentru primăvară. Furtuna trecuse, iar Anca știa că niciodată nu va mai fi prinsă în frig și tăcere. Acum se simțea cu adevărat acasă, alături de familia ei mică dar puternică.

Ai o poveste similară sau cunoști pe cineva care a trecut prin asta? Împărtășește-ți părerea în comentarii!