Mă numesc Ileana și la cei 56 de ani ai mei mă aflu în Italia de mai bine de un deceniu. Am ajuns aici împinsă de sărăcia și grijile care mi-au marcat existența de acasă. Financiar, eram la pământ.

După 11 ani de muncă pe meleaguri străine, reușesc, în sfârșit, să rezolv toate problemele financiare care mă apăsau. Așa că nu mai sunt săracă în bani, însă mă simt mai săracă în suflet decât oricând.

N-am scăpat nicicum de povara sufletească. Buzunarele mi s-au umplut oarecum, căci am un salariu decent, dar am ajuns să-mi simt sufletul gol.

Copiii mei și-au văzut de drum, au propriile lor familii și parcă nici nu mă mai recunosc. Soțul s-a obișnuit cu viața fără stres financiar, căci banii îi vin lunar. Și eu mă simt ca o străină, lipsită de liniște, pe un drum fără întoarcere.

Departe de casă am îmbătrânit, muncesc din greu și parcă nu mai cunosc liniștea. Anii petrecuți aici nu au fost deloc ușori. Fiecare noapte nedormită și mâncarea indiferentă și fără gust marchează timpul care trece implacabil.

Copiii mei au casele lor acum – am doi băieți – sunt la casele lor, nu mai au nevoie de ajutorul meu. Soțul, care așteaptă lunar să-i trimit bani pentru cheltuieli, și-a creat o viață în care nu mai am loc.

Casa noastră, de care mă mai leagă doar concediile scurte pe care le petrec în țară, a devenit un loc străin pentru mine.

De multe ori mă gândesc că ar fi timpul să mă întorc acasă, dar la vârsta mea nu am perspective clare. Nu am ajuns la vârsta pensionării și nimeni nu s-a arăta interesat să mă angajeze.

Mă întreb cum aș putea supraviețui? Voi continua să muncesc aici, atât cât voi mai putea, iar mai apoi… unde voi merge?

Trăiesc între două lumi: un trecut plin de grija față de copii și teama de a nu-i putea întreține, și un prezent în care mă simt pierdută, fără rădăcini. Italia a fost atât salvarea viitorului copiilor mei, cât și pierderea sufletului meu.

Trăind printre străini, mulți români simt durerea dorului, o povară care le apasă sufletul continuu. Despărțirea de copii, de partener și de familie devine o traumă ce nu-i lasă nicio secundă liniștit.

Femeile, mai ales, poartă această greutate cu o teamă constantă, simțindu-se prinse între două lumi ce nu se vor mai uni vreodată.

Da, pentru că femeile au sufletul sensibil, iar bărbații înclină să fie mai pragmatici. Câștigi bani, fără îndoială, dar ce pierzi, oare, în schimb?

Dorul devorează, regretele și autoînvinovățirea macină sufletul precum o boală insidioasă, puțin câte puțin. Este un preț enorm, iar multe femei, cărora le port un imens respect, aleg să îl plătească pentru binele celor dragi.

Dragi cititori, vă invit să vă împărtășiți gândurile și experiențele comentând la acest articol. Ne-ar face plăcere să vă citim opiniile și să împărtășim din experiențele voastre.

Ce părere aveți despre sacrificiile făcute de mamele plecate la muncă în străinătate?