Ana face un pas înapoi, sprijinindu-se de tocul ușii, încercând să proceseze ce vede. Tânărul din fața ei seamănă vag cu Mihai, dar fără riduri, fără părul alb, fără privirea stinsă. Este clar că nu e un necunoscut, ci că are legătură directă cu bărbatul pe care ea tocmai l-a luat de soț. Inima îi bate cu putere în piept și aerul pare că nu mai ajunge în plămâni.
— Cine ești tu? întreabă ea cu un firicel de voce.
Tânărul se apropie de ea calm, fără nicio urmă de jenă.
— Mă numesc Victor. Sunt fiul lui Mihai… sau, mai bine spus, adevăratul Mihai Dumitrescu. Cel care ți-a promis că va salva familia ta.
Ana clipește rapid, neînțelegând. Simte cum o amețeală i se urcă în tâmple.
— Ce vrei să spui? Eu… eu m-am căsătorit cu tatăl tău… adică… cu…
— Te-ai căsătorit cu un personaj inventat. Un actor bătrân pe care l-am plătit să joace rolul de „milionar în vârstă și generos.” Totul a fost o farsă… sau, mai bine spus, un test.
Ana simte că picioarele i se înmoaie și se prăbușește pe marginea căzii, privind în gol.
— Un test? De ce… de ce ai face una ca asta?
Victor oftează și se așază pe un scaun de lângă chiuvetă. Din buzunarul halatului scoate o cutie de catifea, o deschide și o lasă să se vadă. În interior strălucește un inel cu un safir imens, diferit de cel simplu pe care Mihai i-l pusese pe deget.
— Tatăl meu biologic a fost cu adevărat Mihai Dumitrescu, milionarul. A murit acum doi ani. Averea lui, firma, totul mi-a rămas mie, dar am văzut cum, brusc, toate femeile roiau în jurul meu. Așa că am creat un personaj — un Mihai bătrân și generos, o mască. Am vrut să văd cine ar fi în stare să se căsătorească cu un om de 70 de ani doar pentru bani… și de ce.
Ana se ridică în picioare, cu ochii înlăcrimați, dar plini de furie.
— Și eu am fost doar o cobai? Un experiment?
— Nu. Nu e chiar așa simplu. Când am citit scrisoarea ta, cea în care îi explicai lui „Mihai” că accepți să te măriți cu el doar pentru a-ți salva tatăl, mi s-a părut incredibil. Nicio femeie de vârsta ta nu scrisese ceva atât de sincer. Ai fi putut cere banii pur și simplu. Dar tu ai ales să faci sacrificiul suprem. Atunci am vrut să te cunosc mai bine. Să văd dacă ești reală sau doar bună de teatru. Și cu fiecare întâlnire, fiecare discuție, m-am convins…
Ana își strânge halatul mai tare în jurul ei.
— Te-ai convins de ce?
— Că te iubesc. Că vreau să renunț la minciuni. Dar… înainte să-ți spun totul, a trebuit să știu dacă ai fi în stare să te căsătorești cu mine chiar și sub această mască. Pentru că, vezi tu, dacă ai fi spus NU azi… tot ți-aș fi plătit operația tatălui tău. Doar că n-aș mai fi vrut să te văd vreodată.
Ana simte cum totul în jurul ei se clatină. De rușine. De furie. De confuzie. Se retrage în tăcere din baie, trântind ușa după ea, și se aruncă pe pat. Lacrimile îi curg în șuvoi. Nu știe dacă să-l urască sau să-l înțeleagă.
Ore întregi trec în tăcere. Când, într-un final, se luminează de ziuă, o bătaie discretă la ușă o face să tresară.
— Pot intra? e vocea lui Victor, mult mai reținută acum.
Ana nu răspunde, dar nici nu blochează ușa. El pășește în cameră cu pași ezitanți.
— Uite, am anulat tot ce ține de căsătoria oficială. Nu ești legal legată de nimeni. Totul a fost doar un contract teatral, cu o semnătură falsă de la acel actor. Dar dacă vrei, putem merge mâine la notar și-ți dau un cec. Nu vreau să-ți mai stric viața.
— Și dacă eu aș fi fost o femeie care s-ar fi îndrăgostit de bătrânul „Mihai”? îl întreabă Ana, privind spre geam. Ai fi fost mulțumit? Ți-ai fi demonstrat teoria și atât?
Victor oftează din nou, învinuit.
— Poate. Sau poate m-aș fi simțit și mai singur decât înainte. Adevărul e că n-am mai cunoscut pe nimeni care să nu vrea doar contul meu bancar. Tu ai fost altfel, Ana. Chiar și acum… când ar fi fost ușor să iei totul și să pleci, tot alegi să stai și să ceri răspunsuri. Asta spune ceva despre tine.
Ana se ridică încet. Părul îi e ciufulit, ochii roșii de plâns. Dar vocea îi este fermă.
— Nu sunt un experiment. Nu sunt un test de caracter. Sunt o fiică disperată care a făcut un pact cu diavolul ca să-și salveze tatăl. Și chiar dacă ai bune intenții, ceea ce ai făcut este o trădare. Ai jucat cu sufletul meu, cu speranțele mele. Ai pus o mască în fața mea și mi-ai cerut să o iubesc. Nu pot trece peste asta într-o zi.
Victor dă din cap, înțelegător.
— Atunci nu-ți cer nimic. Îți las cheia de la conac, rămâi aici cât ai nevoie. O mașină te va duce mâine la spital. Tatăl tău este bine, operația a reușit. Și fratele tău a primit deja o bursă privată pe numele lui. Eu… am făcut toate astea nu pentru că ai spus „da” în fața altarului, ci pentru că ai spus „da” vieții lor înainte de a spune „nu” fericirii tale.
Ana nu mai răspunde. Se uită cum el iese din cameră, tăcut, iar ușa se închide în urma lui.
În zilele care urmează, Ana stă în conac, evitând să se gândească prea mult. Merge la spital, îl vede pe tatăl ei zâmbind pentru prima dată după luni de durere. Îl sună pe fratele ei și află că a primit admiterea la o facultate de top din Cluj, cu toate cheltuielile plătite. Încet, lumea ei începe să se reconstruiască.
După o săptămână, decide să plece din conac. Nu ia nimic cu ea, decât un carnețel pe care scrie o singură propoziție: „Oamenii care poartă măști rareori caută doar spectatori. Câteodată, ei speră să fie descoperiți.”
Îl lasă pe biroul din camera unde a dormit, învelit într-o fotografie cu ea și părinții, zâmbind dinainte de toate aceste greutăți.
Trei luni mai târziu, într-un mic bistro din București, Ana își bea cafeaua singură, citind o carte. O umbră apare la masa ei. Ridică privirea și îl vede. Victor, fără peruci, fără roluri, doar el.
— Locul e liber? întreabă el, timid.
Ana zâmbește ușor și încuviințează din cap.
— Da. Dar de data asta, fără măști.
— Fără. Promit.
Și în timp ce stau față în față, în mijlocul agitației urbane, ceva liniștitor se așterne între ei. Poate că povestea lor nu a început ca în basme. Dar poate, doar poate, adevărul are propria lui magie.
