Elena stă în hol, cu valiza tremurând în mână — când, dintr-odată, ușa apartamentului se deschide în spatele ei și în prag stă chiar Daniel, cu o sprânceană ridicată și o privire rece ca piatra. Se uită la valiza ei și clatină din cap.

— Încotro? întreabă cu voce tăioasă.

Elena înghite în sec. Mâinile îi tremură din nou, dar nu mai e frica de aseară. Acum e hotărâre. Se uită în ochii lui și spune calm:

— Plec. Nu pot să cresc un copil în această atmosferă de dispreț și egoism.

— Ah, deci frate-tu te-a instigat, nu? Ce, acum e el bărbatul casei?

— N-a fost nevoie să mă convingă nimeni, Daniel. Tot ce ai făcut în ultimele luni mi-a fost de ajuns. Noaptea trecută a fost doar confirmarea.

Bărbatul face un pas în față, cu mâinile în șold, dar Elena se retrage automat spre ușă.

— Dacă mă atingi, jur că chem poliția, Daniel. Nu mai sunt femeia speriată care tremura când ridicai tonul. Nu mai sunt prizoniera ta.

— Ești nebună, Elena! O să te răzgândești după două nopți fără patul ăsta moale!

— Prefer un pat de lemn, dar liniștită, decât un palat plin de frică.

Fără să mai zică un cuvânt, își ia valiza și iese. În fața blocului, Mihai o așteaptă sprijinit de mașina lui veche. Când o vede, se grăbește s-o ia în brațe.

— Așa, surioară. În sfârșit ai făcut pasul.

— Sper să fie ultimul pas greșit în direcția aia, șoptește Elena cu lacrimi în ochi.

Mihai o duce acasă la el, într-un apartament modest din cartierul Rahova. Acolo, într-o cameră mică, dar luminoasă, Elena își regăsește liniștea. Fratele ei o sprijină în fiecare zi, iar cumnata, Anca, se dovedește a fi mai caldă decât și-ar fi imaginat. Împreună o înconjoară cu grijă, iar Elena începe să zâmbească din nou.

În paralel, Daniel începe să simtă primele semne ale „ghinionului” de care s-a temut. La doar două săptămâni de la plecarea Elenei, mașina lui cea scumpă este lovită într-o parcare de un șofer băut. Repararea costă enorm, dar asigurarea nu acoperă dauna din cauză că Daniel uitase să trimită o hârtie. Apoi, un control de la ANAF îi blochează contul firmei pentru o datorie veche uitată. În câteva zile, își dă seama că totul se prăbușește.

Își amintește zâmbetul Elenei în ziua în care au luat mașina, râsul ei când s-a așezat prima dată în scaunul de pasager. O nostalgie grea îl apasă pe piept. Dar orgoliul nu-l lasă să sune. În schimb, încearcă să o caute indirect, trimițând mesaje pline de vină voalată.

„Sper că ești bine.”
„Poate că am exagerat.”
„Putem vorbi?”

Elena nu răspunde. Știe că nu e suficient un mesaj ca să repare luni întregi de umilințe. În schimb, se concentrează pe cursurile online de contabilitate pe care Mihai i le-a recomandat. Simte că, pentru prima oară după mult timp, face ceva pentru ea.

La începutul lunii următoare, în timp ce se întorcea de la medicul ginecolog, Elena se oprește într-o cafenea și dă nas în nas cu o fostă colegă de facultate, Ioana. Se îmbrățișează, vorbesc despre tot ce au pierdut și regăsit. Ioana o ascultă atent, apoi îi spune:

— La firma unde lucrez noi avem nevoie de cineva cu minime cunoștințe de contabilitate. Dacă vrei, te pot recomanda. Nici nu trebuie să vii la birou, poți lucra de acasă.

Ochii Elenei se luminează. O rază de speranță pătrunde printre umbrele ultimelor luni.

— Mulțumesc, Ioana. Aș vrea să încerc. Sincer.

A doua zi, trimite CV-ul. Peste o săptămână, e deja angajată part-time. Munca o disciplinează, îi oferă un scop dincolo de durerea trecutului. Seara, când își mângâie burta și vorbește cu bebelușul din ea, simte pentru prima dată că nu e singură. Are un drum.

Timpul trece. Vine iarna, iar Elena, deși obosită, e mai împăcată ca niciodată. Când intră în travaliu, Mihai și Anca sunt acolo, alături de ea. Naște un băiețel sănătos, cu ochii mari și vioi. Îl numește Andrei.

Când îl ține pentru prima dată în brațe, lacrimile i se rostogolesc pe obraji. Îi șoptește:

— Tu ești norocul meu. Tu ești tot ce am avut nevoie.

Daniel află vestea nașterii de la o cunoștință comună. Se uită lung la poza copilului postată de Mihai pe Facebook. Are ochii Elenei și buzele lui. Pentru prima dată în multe luni, simte ceva ce n-a mai simțit niciodată: dor.

Într-o dimineață friguroasă, apare neinvitat la ușa lui Mihai. Îi răspunde chiar Elena, cu băiețelul în brațe.

— Ce cauți aici, Daniel?

— Am greșit. Am fost un nemernic. Vreau să-l cunosc pe băiatul meu.

Elena îl privește cu durere și compasiune. Răspunde fără să ezite:

— Ai avut șansa să fii tată când am avut cea mai mare nevoie de tine. L-ai pierdut pe drum, când ai ales mașina în locul familiei. Andrei nu are nevoie de un tată de ocazie. Are deja iubire, are stabilitate, are oameni care îl prețuiesc.

Daniel își pleacă privirea. Știe că n-are replică. În inima lui, regretul se așază ca o piatră grea.

Elena închide ușa încet. Își strânge copilul la piept și inspiră adânc. Nu mai simte ură, ci doar eliberare.

În zilele următoare, Daniel încearcă să trimită bani, cadouri, să repare ceva din distanță. Dar Elena nu mai are nevoie de nimic. A înțeles că adevărata forță n-a venit niciodată din afara ei, ci din propria capacitate de a merge mai departe.

Primăvara, când cireșii înfloresc, Elena se plimbă prin parc cu Andrei într-un cărucior vechi, dar curat. Zâmbește unui bătrân care o salută din mers. Soarele îi luminează chipul și în ochii ei se citește ceva ce Daniel n-a putut niciodată să înțeleagă: pacea cu sine.

Viața nu i-a dat lux, dar i-a oferit o lecție dură și o comoară pe care nicio mașină, oricât de scumpă, n-ar fi putut s-o egaleze.

Când se așază pe bancă, Andrei chicotește și întinde mânuța spre o rază de soare. Elena îi zâmbește și șoptește:

— Mami a învățat, iubirea mea. Și te va învăța și pe tine: niciodată să nu pui valoare pe ce strălucește în afară, ci pe ce luminează înăuntru.

Și, pentru prima dată după mult timp, viitorul nu o mai sperie. Pentru că nu mai e singură. Pentru că, în sfârșit, a învățat ce înseamnă adevăratul noroc.