Nu avea nicio idee că sosirea ei urma să oprească întreaga ceremonie…

…iar când Elena a pășit în grădina decorată cu ghirlande albe și trandafiri scumpi, liniștea s-a lăsat ca o pătură grea peste mulțime. Părea desprinsă dintr-un alt film — purta o rochie simplă, dar elegantă, într-o nuanță de albastru pastelat, care îi accentua trăsăturile calme și demne. Nu purta bijuterii strălucitoare, doar un lănțișor discret și un zâmbet cald, dar sigur.

Toți ochii s-au întors spre ea, dar nimeni nu a îndrăznit să spună ceva. Veronica, aflată chiar la intrarea grădinii, în rochia ei de designer, s-a oprit pentru o clipă și a privit femeia necunoscută, cu o undă de suspiciune. Radu, însă, a înțepenit.

— Ce… Ce caută ea aici? a șoptit el unui prieten de nădejde, trăgând de gulerul sacoului.

Dar nu mai era timp pentru întrebări.

Elena a mers direct spre altar, cu pași egali, fără ezitare. A trecut pe lângă mese, chelneri, flori și priviri. Nu s-a uitat în stânga sau în dreapta. L-a privit pe Radu, apoi a rostit, cu o voce clară, care a tăiat aerul rece de munte ca o lamă:

— Am venit ca fiul tău să te vadă, înainte să decidă singur ce fel de om vrea să devină.

Un freamăt s-a stârnit printre invitați. Un murmur. O respirație scăpată. Un pahar s-a răsturnat undeva, dar nimeni nu l-a ridicat. Radu a simțit cum i se frânge aerul în piept.

— Fiul… meu? a bâiguit.

Din spatele Elenei, apăru un băiețel de vreo patru ani, cu ochii lui. Aceiași ochi căprui pătrunzători, aceiași sprâncene ușor arcuite, același mers apăsat. Băiatul îl privi curios, dar nu s-a apropiat.

— S-a născut la o lună după ce m-ai dat afară, a spus Elena calm. — Am vrut să-l crești tu, dar când m-ai gonit cu o geantă în mână, mi-am dat seama că nu ești pregătit nici măcar să fii bărbat, darămite tată.

Radu încerca să articuleze un cuvânt, dar Veronica a făcut un pas înapoi. Oamenii din jur începuseră deja să-și scoată telefoanele. Nu pentru a filma, ci pentru că tăcerea devenise dureroasă. Era mai confortabil să pară ocupați.

— De ce… acum? a întrebat Radu, cu voce joasă.

— Pentru că m-ai invitat, a spus Elena. — Și pentru că un copil are dreptul să vadă cine l-a renegat.

Privirea băiatului s-a întâlnit pentru o secundă cu a lui Radu. Nu era nici ură, nici dragoste. Era o întrebare mută: Tu cine ești?

Veronica, simțind cum toată lumea o privește, a dat înapoi, s-a întors spre altar, apoi spre părinții ei, care deja arătau stânjeniți. Nu mai era nicio magie, nicio atmosferă romantică, doar rușine și oglinzi sparte.

— Nu vreau să stric nimic, a continuat Elena. — Doar am vrut să-ți ofer șansa să-ți cunoști fiul. Și, în același timp, să înțeleagă și el ce înseamnă vanitatea, minciuna și aroganța.

S-a întors, i-a întins mâna băiatului și s-au îndepărtat încet, dar cu capul sus. Oaspeții făceau loc în tăcere, dându-se în lături ca în fața unei regine adevărate. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai zâmbea. Nunta, cu toată fastuozitatea ei, era ruinată.

Radu a rămas nemișcat. Îl ardeau obrajii, îl ardea gâtul, îl ardea trecutul. Fiecare cuvânt al Elenei îi sfâșiase orgoliul, dar și ceva mult mai profund — conștiința.

— Asta e o farsă, nu? a murmurat el în gol, dar nimeni nu i-a răspuns.

Veronica, deja iritată, s-a apropiat de el.

— Ai un copil și nu ai spus nimic? a întrebat printre dinți.

— N-am știut!

— Și totuși, te-ai gândit să-ți chemi fosta la nuntă ca să o umilești?

— Eu… n-am crezut că…

— Exact. N-ai crezut. Ai vrut să faci spectacol. Ai primit unul. Mă bucur că l-ai invitat. M-a scutit pe mine de o greșeală majoră.

Și fără să mai aștepte, Veronica și-a ridicat rochia cu un gest elegant și a plecat. Nu s-a uitat înapoi. Tatăl ei a făcut semn discret orchestrei să înceteze, iar chelnerii s-au oprit, încurcați, cu tăvile în mâini.

Tot ce rămăsese era Radu, singur, în fața altarului decorat cu lumini scumpe, flori rare și promisiuni goale.

În acea seară, resortul s-a golit mai repede decât s-ar fi așteptat oricine. Oamenii au plecat pe rând, evitând contactul vizual, simțind că au asistat la ceva mai profund decât un scandal. Asistaseră la prăbușirea unui ego.

Radu s-a întors singur în vila lui, cu paharele goale și buchetul miresei aruncat pe podea. A stat în întuneric, ore întregi, rememorând fiecare decizie greșită, fiecare cuvânt rostit din orgoliu.

A doua zi, și-a făcut bagajul și a plecat spre orășelul de provincie unde locuia Elena. Nu știa ce va spune, nu știa ce va face, dar pentru prima dată în viață, simțea nevoia să asculte, nu să vorbească.

A bătut la ușa ei cu teamă, fără așteptări.

— Ai curaj, a spus Elena privind prin vizor.

— N-am venit să cer nimic. Doar să-l văd. Și… dacă mă lași, să învăț să fiu tată.

Elena l-a privit lung, în tăcere. Apoi, cu o blândețe neașteptată, a deschis ușa și s-a dat la o parte.

— Nu e vorba doar despre el. Trebuie să înveți și să fii om, Radu.

Înăuntru, băiatul se juca cu o machetă de avion. Când l-a văzut, s-a oprit și l-a studiat.

— Vrei să jucăm ceva? a întrebat copilul, fără ranchiună.

Radu a simțit cum inima i se topește. Nu merita acel moment, dar i se oferea. Nu-l câștigase, dar i se întindea o mână. Poate că nu putea repara tot ce stricase, dar putea începe de undeva. Cu pași mici, sinceri.

Nunta fusese un spectacol. Dar în acea cameră simplă, fără lumini, fără aplauze, Radu simțea pentru prima dată că e parte dintr-o poveste adevărată. Una care nu se măsura în rochii scumpe sau în invitați influenți, ci în ochii unui copil care întreba doar: „Vrei să jucăm?”

Și pentru prima dată în viață, Radu a spus „da” fără să se gândească la imagine, la statut, la nimic.

A spus „da” ca om.