Mihai s-a oprit din mișcare, ușor iritat, dar și-a mascat nerăbdarea cu un zâmbet forțat. „Desigur, mamă. Ce favoare?”

Am luat o gură de aer. „Aș vrea să dai o ultimă plimbare cu mine prin casă. Doar câteva minute.”

A ezitat, aruncând o privire spre soția lui, Andreea, care se afla în pragul bucătăriei cu brațele încrucișate. Ea a oftat zgomotos, dar a aprobat cu o ușoară înclinare a capului.

„Bine,” a spus el. „Dar să nu dureze mult. Mașina de la azil va sosi în curând.”

Am luat-o înainte, pășind lent prin locuința în care am trăit ultimii treizeci de ani. Am început cu sufrageria.

„Aici,” am spus arătând către fereastra mare, „te țineam în brațe ore în șir când aveai colici. Singurul lucru care te calma era să privești copacii și păsările de afară.”

Mihai a mormăit ceva neinteligibil, dar a continuat să mă urmeze în bucătărie.

„La această masă,” am continuat atingând blatul din lemn, „te-am învățat să scrii și să citești încă dinainte să mergi la școală. Erai nerăbdător să înveți. Îți amintești proiectul despre dinozauri? Ai luat premiul întâi.”

Pentru o secundă, am văzut o licărire de recunoaștere în ochii săi, dar s-a risipit rapid.

Am urcat încet scările, oprindu-mă la jumătate. „Aici ai căzut la șase ani și ți-ai spart buza. Te-am dus la urgență la 2 dimineața, ținându-te în brațe pentru că erai prea speriat să te așezi pe scaun.”

Ne-am oprit în fața camerei tale din copilărie, acum transformată în birou. „Aici te-am vegheat când aveai scarlatină la nouă ani.

Doctorii spuneau că va trece în câteva zile, dar febra ta nu scădea. Am stat trei nopți lângă tine, schimbându-ți compresele, rugându-mă să te faci bine.”

Mihai părea tot mai stânjenit. „Mamă, chiar trebuie să facem asta acum?”

Am ignorat întrebarea și am continuat traseul nostru. În fața dormitorului principal, am spus: „Aici am plâns în fiecare noapte după ce tatăl tău a murit, ca să nu te sperii. Aveai doar patru ani.”

Ne-am întors la parter, oprindu-ne în fața ușii de la intrare, acolo unde valiza mea mă astepta.

„Mihai, îți amintești toate aceste momente nu pentru a te face să te simți vinovat,” am spus blând. „Ci pentru că vreau să înțelegi ceva esențial.”

„Ce anume?” a întrebat el, evitându-mi privirea.

„Voi merge la azil nu fiindcă mi-ai cerut tu asta, ci pentru că aleg eu să merg. Nu din slăbiciune, ci pentru că înțeleg că această casă nu mai e a mea. Și pentru că te iubesc, indiferent de circumstanțe.”

Cu valiza în mână, am deschis ușa.

„Nu trebuie să mă conduci. Merg pe jos până la stația de autobuz. Aerul proaspăt îmi va prinde bine.”

„Dar mașina de la azil…” a început el.

„Am sunat să anulez. Am găsit un loc de una singură. Mai modest, dar aproape de parc.”

Mihai a părut surprins și, pentru prima dată în acea zi, puțin rușinat. „Lasă-mă măcar să te duc cu mașina.”

„Nu e nevoie,” i-am spus. „Dar, dacă vrei să faci ceva pentru mine, deschide sertarul din comodă. E un plic acolo pentru tine.”

Confuz, Mihai a căutat plicul. În el era actul casei, acum pe numele lui, și o scrisoare.

„Casa aceasta e a ta, oficial,” am spus. „Am vrut mereu să fie așa. Nu trebuia să mă trimiți la azil pentru asta. Trebuia să-mi ceri.”

Am lăsat casa, lăsându-l să citească scrisoarea în care îi explicam că îi transferasem casa cu șase luni în urmă, văzând semnele că nu mă mai simțeam binevenită.

Îi explicam că economisisem pentru un mic apartament, dar am ales azilul pentru o perioadă, să-mi dau timp să găsesc ceva convenabil.

În aceea scrisoare îi mărturiseam: „Cea mai de preț lecție pe care am încercat să ți-o dau e că adevărata iubire nu dispare când devine incomodă. Sper ca într-o zi să înțelegi.”

La capătul aleii, l-am auzit strigând după mine: „Mamă, așteaptă!”

M-am oprit și m-am întors. Mihai, în pragul ușii, avea scrisoarea tremurând în mână.

„Te rog, nu pleca așa, nu pe jos,” a spus el, emoționat pentru prima dată.

„Trebuie, Mihai. Știm bine amândoi că e necesar.”

„Dar nu așa…”

Am zâmbit trist. „Cum altfel?”

Nu a răspuns imediat. Din spate, Andreea a apărut, trecând de la iritare la îngrijorare când a văzut fața lui Mihai.

„Ce se întâmplă?” a întrebat ea.

Mihai s-a uitat întâi la scrisoare, apoi la mine, sfârșind prin a privi spre Andreea. Atenția i s-a schimbat.

„Mama pleacă,” a spus el simplu.

„Era de așteptat,” a răspuns Andreea nerăbdătoare.

„Nu înțelegi,” a replicat Mihai. „Pleacă pentru că vrea să plece. De fapt, casa aceasta a fost mereu a noastră.”

Expressia Andreei s-a schimbat, trecând prin confuzie, surpriză și în final embarrasament.

„Dar… am crezut că…” a continuat ea.

„Știu ce te-ai gândit,” o întrerupse Mihai, apoi se întoarse spre mine. „Mamă, te rog, intră înapoi. Avem de discutat.”

Am ezitat. „Mihai, nu vreau să rămân undeva unde nu sunt binevenită.”

„Ești binevenită,” insistă el. „Am fost orb. Confuz. Haide, să ne așezăm să vorbim. Nu pe trotuar.”

M-am gândit cât de mulți ani l-am învățat să ofere a doua șansă. Puteam să refuz aceleași principii acum?

„Bine,” am spus în cele din urmă, întorcându-mă spre casă. „Vom discuta.”

A urma o conversație lungă și dureroasă. Au apărut neînțelegeri, resentimente și dureri ascunse. Andreea a recunoscut că avea gelozie pe relația apropiată dintre mine și Mihai. Mihai a admis că a fost laș, incapabil să medieze între noi.

După ore întregi de discuții sincere, am ajuns la o înțelegere. Voi rămâne în casa mea, dar în aripa de vest, transformată într-un mic apartament cu intrare diferită. Voi avea independența mea, fiind totuși aproape. Nu era soluția ideală, dar un început.

În seara aceea, după ce Andreea s-a retras, Mihai a venit să stea cu mine pe verandă, ca în vremurile trecute.

„De ce nu m-ai urât?” a întrebat el încet. „După tot ce ți-am făcut, de ce nu m-ai disprețuit?”

Am zâmbit, privind stelele care începeau să lumineze cerul. „Pentru că ești fiul meu. Iar un părinte nu încetează niciodată să iubească, oricât de greu devine.”

Mihai a tăcut. Apoi mi-a spus: „Îmi pare rău că a fost nevoie să pleci ca să văd ce aveam cu adevărat.”

„Uneori,” am răspuns, „trebuie să pierdem ca să înțelegem valoarea a ceea ce avem.”

În acea seară, pentru prima dată în ani, Mihai mi-a spus: „Te iubesc, mamă” înainte să se retragă. Și am știut că ultima plimbare prin casă nu fusese în zadar.

Povestea noastră amintește că iubirea adevărată nu e uitată când devine dureroasă. Dacă ți-a plăcut și te-a inspirat, împărtășește povestea cu cei dragi. Emoția și învățăturile trebuie împărțite!