Șocul apei înghețate i-a străpuns trupul Anei Popescu înainte ca ea măcar să-și deschidă ochii. S-a ridicat brusc în șezut, gâfâind, în timp ce apa rece îi îmbiba pijamalele și așternuturile. Părul i se lipea de față, picurând, iar dinții îi clănțăneau.

În picioare, la capătul patului, ținând o găleată metalică goală, se afla Mariana Popescu — soacra ei.

— „În casa asta nu doarme nimeni până la prânz,” tună Mariana, cu o voce aspră și neiertătoare. „Ai intrat într-o familie care muncește. Ridică-te și dovedește că meriți să fii aici.”

Ana a rămas împietrită, corpul tremurând nu doar de frig, ci și de umilință. Nu dormise până la prânz — era abia ora nouă, iar ea lucrase până târziu, după un schimb dublu la micuțul restaurant din cartier. Voia să se apere, să spună ceva, dar niciun cuvânt nu-i ieșea din gură.

În cameră a năvălit în secunda următoare soțul ei, Radu.

— „Mamă! Ce faci?!” strigă el.

Mariana nu clinti nici măcar o sprânceană.

— „Îi dau lecția de disciplină de care are nevoie. A fost răsfățată destul.”

Ochii Anei ardeau de lacrimile pe care se chinuia să le țină înapoi. De doi ani îndura criticile Marianei în tăcere. Mâncarea nu era niciodată condimentată cum trebuie. Hainele nu erau împăturite „ca lumea”. Chiar și aspectul ei era atacat — „prea banală,” „prea needucată.”

Iar Radu răspundea mereu la fel: „E mai dură, dar are un suflet bun. O să se obișnuiască cu tine.”

Dar asta? O găleată de apă rece turnată în capul ei? Asta nu mai era disciplină. Era cruzime.

Tremurând, Ana se ridică în picioare, iar vocea îi ieși mai fermă decât se aștepta.

— „Ai dreptate,” spuse ea, cu privirea fixată în ochii Marianei. „Nimeni nu ar trebui să stea în pat până la prânz. Și nimeni nu ar trebui să trăiască într-o casă unde nu este respectat.”

Mariana rămase pe loc, cu sprânceana ușor ridicată, surprinsă de răspunsul Anei. Nu se aștepta să primească o replică, ci, ca de fiecare dată, să vadă capul plecat și să audă o scuză murmurat printre dinți. Dar nu azi. Ana nu mai era fata naivă care se mutase cu inima plină de vise într-o familie unde dragostea se măsura în reproșuri și reguli. Era o femeie obosită, dar hotărâtă. O femeie care se săturase.

— „Ce insinuezi?”, rosti Mariana pe un ton periculos de calm, dar cu ochii mijiți ca o pisică gata să sară.

Ana nu mai răspunse. Se întoarse spre dulap, trăgând din el în grabă o pereche de blugi și un tricou uscat. Își aruncă hainele ude într-un lighean și ieși din cameră, cu pași apăsați, lăsând-o pe Mariana și pe Radu în urmă.

În baie, apa caldă care îi curgea peste piele nu reușea să spele umilința, dar îi limpezea gândurile. O voce interioară, pe care o ignorase prea mult timp, îi spunea că e timpul să aleagă: ori rămâne și se pierde pe ea, ori pleacă și se salvează. O întrebare pe care și-o tot pusese, dar la care niciodată nu avusese curajul să răspundă cu sinceritate.

Ieșind din baie, îl găsi pe Radu așteptând-o în hol.

— „Ana… Mamă a exagerat, da’ știi cum e. Are o vârstă, are niște principii…”

— „Nu mai pot, Radu. Nu mai vreau. Nici măcar nu mai contează câți ani are sau ce principii are. Contează că tu îi permiți să-mi facă asta.”

— „Stai puțin… ce vrei să spui cu asta?”

— „Vreau să plec. Azi.”

Radu făcu un pas în spate, ca și cum ar fi primit o lovitură în plex.

— „Cum adică să pleci? Unde? De ce? Pentru o găleată cu apă?!”

Ana îl privi cu o durere adâncă în priviri. Nu mai era vorba doar despre apă. Era despre fiecare zi în care fusese redusă la nimic. Despre fiecare insultă trecută sub tăcere. Despre fiecare „lasă că trece” și „o să fie bine”.

— „Pentru că nu mai vreau să fiu umilită. Pentru că nu mai pot să port singură greutatea căsniciei noastre. Pentru că tu n-ai fost niciodată lângă mine cu adevărat, Radu.”

Se întoarse și intră din nou în cameră. Își luă valiza de sub pat, o deschise, și începu să-și arunce hainele în ea. Fiecare cămașă, fiecare pereche de șosete căpătau greutatea unor decizii amânate. Lacrimile îi curgeau tăcute pe obraji, dar mâinile nu-i tremurau. Era hotărâtă.

Mariana, care o urmărea din ușa bucătăriei, își încrucișă brațele la piept.

— „Nu rezista. Știam eu. N-ai sânge în tine. Fetele din ziua de azi vor doar comoditate.”

Ana se opri din împachetat și se întoarse spre ea.

— „Fetele din ziua de azi învață să nu mai accepte abuzuri doar pentru că vin din partea familiei. Învață să spună ‘ajunge’. Și eu am învățat.”

O clipă mai târziu, ieșea pe ușă, cu valiza într-o mână și telefonul în cealaltă. Nu avea un plan clar. Nu avea unde să doarmă în noaptea aceea. Dar avea libertatea.

Pe stradă, aerul dimineții era proaspăt, plin de zumzetul orașului care începea să prindă viață. Ana mergea cu pași repezi, în timp ce în minte îi răsunau cuvintele Marianei, dar și propria replică. Pentru prima dată în mult timp, simțea că are voce. Că există.

Ajunsă la colțul străzii, oprite într-o cafenea micuță pe care o cunoștea de când era copil. O bătrânică cu ochi blânzi și șorț alb îi zâmbi de după tejghea.

— „Ana, draga mea! Ce surpriză! Ce faci cu valiza aia?”

— „Am plecat de acasă, tanti Lina.”

— „Ai făcut bine, dacă nu ți-a fost bine acolo. Vrei o cafea? Din partea casei.”

Ana zâmbi slab, cu recunoștință. Se așeză la o masă și în clipa în care degetele i-au atins cana aburindă, simți că se ancorează într-o realitate nouă. Una în care putea alege.

După câteva minute, scoase telefonul și formă numărul unei foste colege de la restaurant, Ioana. Nu vorbiseră de ceva timp, dar Ioana fusese mereu caldă și deschisă.

— „Ana? Totul bine?”

— „Am plecat de acasă. Nu am unde să stau. Poți să mă primești câteva zile?”

— „Desigur, vino la mine. Nici nu se pune problema.”

Până seara, Ana era instalată pe o saltea într-un colț cald din garsoniera Ioanei. N-a fost ușor. N-a dormit bine. Gândurile i se amestecau, între frică și eliberare, între regrete și speranțe. Dar nu mai era în casa Marianei. Și asta conta.

În zilele ce au urmat, și-a găsit un al doilea job, servind cafele la cafeneaua lui tanti Lina dimineața și lucrând la restaurantul de seară. Oboseala era cruntă, dar liniștea interioară creștea. Încet, începu să-și adune economii. Își căută chirie. Discută cu un avocat despre separarea legală. Radu o sunase de câteva ori, confuz, furios, rugător. Dar ea nu mai răspundea. Nu încă. Avea de reconstruit ceva mai important: pe ea însăși.

După trei luni, avea cheia unei garsoniere mici, cu pereți albi și ferestre mari. Își cumpărase o masă pliabilă, două scaune second-hand și un pat simplu. Dar era casa ei. Într-o seară, în timp ce-și bea ceaiul pe balcon, cu privirea la luminile orașului, simți cum lacrimile i se prelingeau liniștite pe obraji. Nu de durere. De recunoștință.

Într-o duminică, Radu veni să o caute. Apăru în fața blocului, cu o privire tulburată și o pungă în mână.

— „Am gătit ce-ți place ție. Tocăniță cu mămăligă. Poți măcar să mă asculți?”

Ana ieși, dar nu-l invită înăuntru. Se opri în fața scării, cu mâinile încrucișate.

— „Nu mai e loc pentru noi, Radu. Am așteptat doi ani să te ridici pentru mine. Dar ai ales mereu să te ascunzi în spatele ei.”

— „O să mă schimb. Promit.”

— „Nu te îndoiesc că vrei. Dar eu nu mai vreau să aștept promisiuni.”

Radu încuviință încet, cu o privire pierdută, și se întoarse spre mașină. Ana rămase în fața blocului, respirând adânc.

Din ziua aceea, viața ei a început să capete sens. A urmat cursuri de bucătar profesionist, și într-un an, tanti Lina i-a cedat cafeneaua, spunând că „ești exact omul potrivit să o duci mai departe.” Ana i-a pus numele „Reînceput.”

Când Mariana a trecut într-o zi pe acolo, cu pașii ei apăsați și atitudinea rece, Ana a servit-o cu o cafea și o prăjitură, fără să clipească.

— „Bună ziua. Doriți și zahăr?”

Mariana n-a spus nimic. Doar a luat cana, s-a așezat și a privit în gol câteva minute. Poate regreta. Poate nu. Ana n-a mai avut nevoie să știe. În inima ei era liniște.

Pentru că în cele din urmă, nu victoria o căuta. Ci demnitatea. Și o găsise.