În clipa în care rochia mi se rupe, nu mai aud nimic altceva decât vuietul din urechi. Muzica se oprește, oamenii se retrag instinctiv câțiva pași, iar eu rămân în mijlocul ringului, cu umerii goi, încercând dispera să-mi țin materialul sfâșiat la piept. Victoria țipă, Isabela înjură printre dinți, iar privirile tuturor sunt pironite pe mine ca niște cuțite.

Atunci mă uit încă o dată la Călin.

Ochii lui se feresc de ai mei. Nu spune nimic. Nici măcar nu se apropie. Nu mă acoperă. Nu mă apără.

Ceva în mine se rupe definitiv.

Tremurând, îmi scot telefonul din poșeta căzută pe jos și îl țin strâns în palmă. Mă uit fix la Victoria și îi spun, cu o voce care nu-mi mai aparține:

„Bine. Îl sun.”

— „Pe cine?” scuipă Isabela.

„Pe omul care știe adevărul.”

Apelez. Mi se răspunde după trei secunde.

— „Da, Elena. Spune-mi.”

— „Activează tot,” zic scurt.

La capătul firului se lasă o liniște densă, periculoasă.

— „Ești sigură?”

Privesc în jur. Două sute de oameni. O familie întreagă pregătită să mă sfâșie. O rochie ruptă. O viață făcută praf.

„Sunt sigură,” șoptesc.

— „În regulă. Pornesc procedura. Patruzeci de minute.”

Închid telefonul și ridic privirea. Victoria râde batjocoritor.

— „Ce procedură, dragă? Ce prostii mai inventezi acum?”

Dar vocea ei tremură. Simte și ea că ceva e ciudat.

Eu mă așez încet pe scaunul cel mai apropiat, acoperindu-mi corpul cu o față de masă smulsă de pe o masă. Îi privesc rând pe rând. Nu mai fug. Nu mai plâng. Doar aștept.

Timpul trece greu, agățat în aerul încărcat.

Șoapte. Telefoane scoase. Priviri încruntate.

Călin se apropie în cele din urmă și încearcă să mă ia de mână.

— „Elena… putem vorbi?”

Îmi trag palma.

— „Ai fost martor. Și ai stat.”

Ochii lui se pierd. Nu mai are scuze.

Apoi, exact la minutul 40, se întâmplă.

Toate luminile din salon se sting în același timp. Un murmur panicos se ridică. Victoria țipă:

— „Robert, fă ceva! Au căzut siguranțele!”

Dar nu este o pană obișnuită.

Pentru că în întuneric se aude un țiuit continuu, ca un sistem care se activează. Apoi, pe peretele uriaș din fundul sălii, se aprind ecranele proiectoarelor.

Acolo apare un folder mare, negru, cu titlul:
„FAMILIA MUNTEANU — DOSAR COMPLET”

Un val de panică trece prin mulțime.

— „Ce e asta?!” strigă Victoria.

Isabela se albăstrește. Robert înjură printre dinți.

Eu rămân nemișcată.

Proiectorul deschide primul fișier. Un clip video.

Victoria intră în propriul dressing. Se uită în oglindă. Scoate necklace-ul roz, îl pune frumos în cutie… și apoi, privind cu grijă în jur, îl ia înapoi, îl bagă în buzunarul halatului și murmură:

„Să vedem acum dacă mica aia impostoră va putea explica dispariția…”

Sala izbucnește în uimire.

Victoria îngheață. Buzele ei se deschid, dar nu scoate niciun sunet.

Isabela încearcă să fugă, dar un alt clip pornește imediat: ea, în aceeași zi, căutând prin dressing și mutând obiecte ca să pară că cineva a umblat acolo.

Panică. Rumoare. Cineva filmează. Cineva aplaudă ironic.

Eu nu mă mișc.

Clip după clip, proiectorul mai arată:

— conversații în care Victoria și Isabela complotează să mă discrediteze;
— mesaje în care Isabela îi cere Victoriei „să o prindem pe Elena asupra faptului”;
— imagini cu Victoria scoțând alte lucruri din seif și ascunzându-le prin casă.

În tot timpul ăsta, Călin stă cu capul plecat.

Când se termină, luminile se aprind brusc.

Totul e mut. Victoria se clatină. Isabela tremură.

Eu mă ridic.

— „Acel telefon”, spun clar, „a fost către omul care instalează sistemele de securitate de peste tot din această casă. Inclusiv în dressingul dumneavoastră. Ați uitat că l-ați angajat acum trei luni? Eu nu.”

Victoria deschide gura. Se închide. Încercă din nou.

— „Tu… tu ai făcut asta?”

— „Nu. Eu doar am cerut să se activeze backup-ul. Pentru siguranță, în caz că… se întâmplă ceva.”

Mulțimea începe să murmure. Oamenii pleacă. Unii râd. Alții clatină din cap. Reputația lor se destramă în timp real.

Robert se apropie, roșu la față.

— „Elena… putem discuta—”

— „Nu mai am nimic de discutat.”

Îmi întorc privirea spre Călin. Omul pe care l-am iubit. Cel care, în cel mai urât moment al vieții mele, a stat pe loc.

— „Știi ce mă doare cel mai tare?” întreb.

El înghite.

— „Că nu ai spus nici măcar un cuvânt. Nici măcar unul.”

Și atunci închei.

— „Divorțez.”

Victoria scoate un țipăt, Isabela acoperă fața, Robert își pune mâinile în cap, iar Călin face un pas înapoi, ca și cum i-aș fi dat o palmă.

Nu mai spun nimic.

Plec din conacul Munteanu cu spatele drept, cu pașii tari, de parcă în sfârșit am recuperat bucăți din mine pe care nu știam că le pierdusem.

Afară, aerul rece îmi lovește pielea încă zgâriată, dar pentru prima dată în luni… respir.

Telefonul sună. Ridic.

— „Elena?”

— „Da.”

— „Totul a mers conform planului.”

Zâmbesc.

— „Mulțumesc. Începem de mâine procedura legală.”

— „Vrei să merg și la presă?”

Privesc în noapte.

„Nu. Adevărul îi va distruge oricum.”

Închid ochii și, pentru prima dată după mult timp, simt liniște.
O liniște care nu vine din absența zgomotului, ci din eliberare.

Și în acea liniște, știu foarte clar:

Viața mea abia acum începe.