La cină, Andrei râdea și glumea: „A patra încercare. Să nu dai greș.” Când i-am cerut să se oprească, m-a ignorat. „Ești doar hormonală. Calmează-te.”

Plângeam noaptea în pernă, încercând să nu o trezesc pe Irina care dormea lipită de mine. Zilele treceau greoi, grele ca plumbul, iar burtica mea creștea. Înăuntrul meu, copilul se mișca și dădea semne de viață, dar în loc să simt bucurie, mă simțeam tot mai vinovată. Mă rugam, în gând, să fie băiat, nu pentru mine, ci pentru ele, pentru fetele mele, pentru că știam că altfel urma să fim date afară. Mă temeam că vom ajunge pe drumuri.

Începusem să pun deoparte bani, din alocațiile fetelor, din mici comisioane făcute pentru vecini—cumpărături, curățenie, chiar și călcat rufe. Mă umilea gândul că strângeam bănuți pentru o eventuală fugă. Dar nu aveam încotro. De fiecare dată când voiam să discut serios cu Andrei, îmi spunea că exagerez, că mama lui glumește, că eu sunt problema.

– Nu vezi ce ai devenit? mereu bosumflată, mereu cu gura pe mine. Ce femeie mai ești tu?

Și-apoi pleca din cameră, cu telecomanda într-o mână și telefonul în cealaltă, ca și cum conversația nici n-ar fi existat.

Fetele mele, dulcile mele fetițe, simțeau și ele tensiunea. Începuseră să se teamă de Elena, să se ferească de ea când mergeau prin casă. Ana a întrebat într-o zi:

– Mami, dacă bebe nu e băiat, bunica ne dă afară?

M-a strâns în piept o durere atât de intensă, că aproape am căzut în genunchi. Am mințit-o. I-am spus că e imposibil, că bunica glumește, că mami are grijă de ele. Dar vocea mea tremura, și Ana nu m-a crezut.

Timpul trecea. La ecografia de trimestru doi, asistenta mi-a spus că bebelușul nu stă cum trebuie, că nu se vede clar, dar că există o „posibilitate mare” să fie fetiță. M-a întrebat dacă vreau să-mi confirme sexul copilului la următoarea ecografie. I-am mulțumit, am zâmbit slab și m-am ridicat de pe masă, cu lacrimi în ochi.

În autobuzul spre casă, tremuram. Ce o să fac? Unde o să merg? Am o soră în Vaslui, dar are patru copii și abia se descurcă. Mama mea a murit când aveam 19 ani, iar tata… nu vrea să audă de mine de când m-am măritat cu Andrei.

Am ajuns acasă și m-am dus direct în cameră. Mi-am ținut mâinile pe burtă și am plâns în șoaptă. Din spate, o voce mi-a spus:

– Sper că ai vești bune.

Era Elena. Nu mi-a dat timp să răspund. A intrat în cameră, a luat hăinuțele roz pe care le cumpărasem pentru Irina și le-a aruncat într-o pungă.

– Nu mai avem nevoie de astea. De data asta va fi băiat.

Am vrut să urlu, dar am tăcut. Am închis ușa după ea, m-am prăbușit pe pat și m-am gândit la ce aș fi făcut dacă aș fi avut curaj. Dar n-aveam.

Ziua cea mare a venit mai devreme. Contracțiile au început în toiul nopții. Am trezit-o pe Ana, am rugat-o să stea cu surorile ei. M-am dus singură la spital. Andrei a spus că are o durere de cap. Elena nici nu s-a sinchisit să se trezească.

Am născut o fetiță. Perfect sănătoasă. Ochii ei semănau cu ai mei, iar zâmbetul—cu al Sofiei când era mică. Am plâns în hohote. Medicul m-a privit cu o urmă de îngrijorare, dar n-a spus nimic.

Nu i-am dat nume pe loc. M-am uitat la ea și am știut că trebuie să fac ceva. M-am întors acasă după două zile. Nimeni nu mă aștepta. Andrei a întrebat doar:

– Și? E băiat?

– Nu.

– Atunci să nu deschizi gura dacă plecăm cu bagaje cu tot. Mama a zis că n-o interesează. Și știi că ea nu glumește.

Mi-a fost frică. Dar în noaptea aceea, când le-am văzut pe toate patru dormind una lângă alta, cu mâinile împletite, cu respirațiile în același ritm, ceva s-a rupt în mine. O frică mai mare a înlocuit-o pe cea veche—frica de a le crește într-o casă în care nu sunt dorite.

Am așteptat dimineața. Am pregătit un rucsac mare. Am pus câteva haine, documentele, certificatul de naștere al celei mici și cei 680 de lei pe care-i strânsesem.

Când Elena a intrat în bucătărie și m-a văzut, mi-a spus:

– Ce faci?

– Plec.

– Unde? Cu patru fete?

– Oriunde, dar nu aici. Nu într-o casă unde sunt tratată ca o servitoare și unde copiii mei sunt disprețuiți.

A început să râdă. Apoi a chemat pe Andrei. Când i-am spus și lui că plec, a zis doar:

– Nu mai rezistai, nu? Ești slabă. Dar lasă copiii aici.

Atunci m-am uitat la el, cum nu o mai făcusem niciodată. Fără teamă. Fără durere. Doar cu un gol în suflet.

– Nu. N-ai ridicat niciodată o furculiță pentru ele. N-ai cumpărat un pampers. N-ai legănat un copil noaptea. Sunt ale mele.

Și am plecat.

Am dormit în gară. Apoi, două zile la un centru maternal. Acolo am cunoscut-o pe doamna Dănilă, o asistentă socială care, după ce a văzut cum le alăptez pe rând, cum le pieptăn și cum le citesc dintr-o carte veche de povești, mi-a spus:

– Tu nu ești o mamă fără viitor. Ești o mamă curajoasă. Și vreau să te ajut.

M-a pus în legătură cu o fundație care ajută mame în situații grele. Am primit un loc într-un apartament social. Am început să cos la o mică firmă de textile. Nu era ușor, dar era al nostru. Am reînceput să zâmbesc.

După un an, aveam chirie plătită la zi, munca mergea bine, iar fetele mele învățau într-o școală unde nimeni nu le spunea „păcat”. Micuța, pe care am numit-o Eliza, mergea deja de-a bușilea, râdea toată ziua și aducea lumină în fiecare colț.

Într-o zi, Andrei a apărut la ușă.

– Vreau să-mi văd fetele.

– Acum vrei?

– Mama a murit. Tata e bolnav. Eu… m-am gândit că poate…

L-am privit cu răceală. L-am lăsat să le vadă. N-au fugit la el. N-au plâns. L-au privit cu teamă și cu distanță.

Atunci am înțeles. Până și ele știau.

L-am condus la ușă și i-am spus, calm:

– Poți veni din când în când, dar să nu mai ridici vreodată vocea. Aici, eu conduc. Aici, nu se mai urlă. Aici e casa fetelor mele. Aici e liniște.

A dat din cap. Am închis ușa.

În seara aia, fetele s-au adunat lângă mine și m-au întrebat:

– Mami, chiar n-o să mai plecăm niciodată?

Le-am strâns tare în brațe și am șoptit:

– Niciodată. Suntem acasă. Și nimeni n-o să ne mai dea afară.