Când a ieșit din casă, farurile unei mașini au luminat brusc intrarea. Un SUV negru s-a strecurat încet în curte. Raluca s-a ascuns rapid după un stâlp, a fugit prin spatele casei și a sărit gardul chiar în momentul în care din vehicul cobora un bărbat înarmat. Nu erau polițiști. Erau prădători. Și din acel moment… Raluca Dima a devenit următoarea țintă.

Raluca se târăște prin noroiul din spatele gardului, cu inima bubuindu-i în piept. Nici măcar în misiunile din Afganistan nu simțise o asemenea senzație de pericol visceral.

Se furișează prin grădina vecinului, apoi iese pe străduța laterală, unde își lăsase mașina. Se urcă și pornește fără luminile de poziție. Mintea îi lucrează în gol, dar instinctele preiau controlul.

Conduce până la un motel vechi, unde știa că nu funcționează camerele de supraveghere — fusese cazată acolo cu ani în urmă, într-o investigație sub acoperire. Plătește cash, cere o cameră fără ferestre și își lipește spatele de ușă când o încuie. Abia atunci respiră adânc.

Scoate stickul USB și încearcă să-l conecteze la laptopul său, un model militar, criptat. Partea arsă nu permite citirea completă a fișierelor, dar o secțiune mică devine accesibilă. E un folder cu titlul „AERONAVĂ – RUTĂ INTERZISĂ”. Raluca deschide fișierul video: o înregistrare de la o cameră de bord, noaptea, undeva într-un hangar militar. Marius apare în cadru, însoțit de trei indivizi în uniforme fără însemne, descărcând cutii. O voce spune limpede în fundal:

— Acestea nu apar în registrul NATO. Le decolăm spre Est mâine la 04:00. Fără urmă.

Raluca se încruntă. Trafic de armament. Sau, și mai rău, substanțe biologice. Începe să înțeleagă dimensiunea. Nu era doar violență domestică. Era acoperirea unui scandal cu implicații internaționale.

A doua zi, își folosește contactele din SRI. Îl sună pe colonelul în rezervă Daniel Moraru, mentorul ei din academie. Se întâlnesc într-un parc, printre mămici cu cărucioare. Daniel o ascultă în liniște, fără să o întrerupă.

— Dacă e adevărat ce-mi spui… sunt morți, Raluca. Nu știi în ce ai intrat.

— Ba da, știu. Și nu mă opresc până nu-l văd pe Marius în cătușe. Sau mai rău.

Daniel oftează. Îi dă o cartelă SIM de unică folosință, un chip de localizare și o adresă.

— În Popești-Leordeni. O vilă la marginea pădurii. Acolo se întâlneau când încă eram în serviciu. Caută în subsol.

Raluca se pregătește de război. Ia pistolul de serviciu, ochelarii cu vedere nocturnă, microfonul parabolic și se îmbracă în negru, cu bocanci moi. Intră în curtea vilei pe la miezul nopții. Nu e niciun semn de mișcare. Se strecoară printr-un geam lateral. Casa pare abandonată, dar ceva în aer o face să simtă că e observată.

Coboară la subsol.

Acolo găsește o cameră întunecată, antifonată. Într-un colț, un scaun cu urme de sânge uscat. Pe perete — fotografii. Chipuri cunoscute din Ministerul Apărării, dar și persoane civile. Printre ele… o poză cu Andreea, zâmbind, cu o ținută de vară.

Raluca își mușcă buza de jos.

Pe birou, o agendă. Note scrise în grabă, în jargon militar. „Faza 2 – transport București-Constanța prin coridorul GRI. Cod: COLUMNA.” Desene tehnice. Scheme de infrastructură.

Raluca începe să fotografieze tot.

Atunci, se deschide ușa de la etaj.

Pași grei. Trei bărbați.

Raluca se ascunde în dulapul metalic. Transpirația îi curge pe frunte. Ochelarii termali îi arată siluetele coborând. Se apropie. Unul deschide dulapul brusc.

Dar Raluca e mai rapidă. Îi trage o lovitură cu genunchiul, apoi doboară al doilea individ. Al treilea scoate pistolul, dar Raluca trage prima. Glonțul îl doboară pe loc. Are doar câteva secunde. Aleargă spre ieșire. Sângele îi curge din brațul stâng — o zgârietură adâncă. Sare prin geam, aterizează în tufele din curte și fuge prin pădure.

În spate, se aud sirene. Cineva a alertat autoritățile. Dar nu e sigur dacă sunt prieten sau dușman.

Raluca se ascunde într-un canal pluvial, tremurând. Scoate telefonul de urgență și îl sună din nou pe Daniel.

— Am tot ce-mi trebuie. Trebuie să ajung la presă.

— Nu. Dacă le dai lor acum, te vor căuta toți. Trebuie să protejăm și pe Andreea. Trimite-mi copii. Apoi dispare. Undeva unde nimeni nu te poate găsi.

Raluca încuviințează.

În următoarele două zile, locuiește într-un pod, deasupra unui atelier părăsit. Trimite toate fișierele criptate lui Daniel. Între timp, Andreea este scoasă din comă. Vestea vine ca un fulger într-o noapte grea. Vocea surorii ei răsună pe telefon, slabă, dar vie:

— Raluca… ai făcut-o?

— Încă nu, draga mea. Dar o să-i termin. Pe toți.

Andreea plânge în tăcere.

Câteva zile mai târziu, un scandal uriaș zguduie România. Presa explodează. Se publică extrase din înregistrările video. Se vorbeste despre „rețeaua din umbră”, despre traficul clandestin de echipament militar către țări sub embargo, despre acoperirea oferită de înalți funcționari. Numele lui Marius Popescu apare în toate ziarele. E dat în urmărire internațională.

Raluca, ascunsă în Maramureș, într-o cabană la poalele munților, urmărește totul de pe un laptop vechi. Daniel îi trimite un mesaj codificat:

„E gata. Poți să respiri.”

Dar ea nu respiră încă.

Pentru că știe că în lumea lor, adevărul are întotdeauna un preț. Iar Marius… n-a fost încă prins.

Într-o dimineață rece, în timp ce Raluca pregătea cafeaua pe sobă, telefonul ei sună.

Număr necunoscut.

Răspunde.

— Bună, Raluca, spune o voce calmă, cunoscută. Ai fost mai bună decât am crezut.

Ea nu răspunde. Strânge mânerul cuțitului de pe masă.

— Dar să știi ceva: nu m-ai terminat. Ne vom revedea. Și atunci… va fi ultimul nostru joc.

Apoi, tonul ocupat.

Raluca închide ochii.

Știe că lupta nu s-a încheiat. Dar pentru prima dată după mult timp… simte că e cu un pas înaintea lui.

Și pentru ea… asta e tot ce contează.