Vorbele au lovit mai tare decât orice glonț. Pieptul i s-a strâns, vederea i s-a încețoșat. Soția lui — femeia care îi promisese că va țină familia unită — își abandonase copiii …și fugise cu un alt bărbat, lăsându-i singuri, fără nicio explicație, fără măcar o scrisoare.

Mihai și-a strâns copiii mai tare la piept, de parcă ar fi vrut să-i protejeze cu trupul său de tot ce era rău în lume. Simțea cum inima i se frânge, dar în același timp o furie mocnită începea să clocotească în el. S-a ridicat încet, cu Dragoș în brațe și Sofia ținându-se strâns de haina lui.

— De cât timp e plecată? — întrebă cu vocea stinsă, de parcă se temea de răspuns.

Sofia a privit în jos și a spus aproape în șoaptă:

— De vreo două luni… A zis că merge să ia lapte. Și n-a mai venit.

În acea clipă, Mihai a simțit că pământul îi fuge de sub picioare. Două luni. Doi copii singuri, lăsați să se descurce cum pot. Fără mâncare caldă, fără sprijin, fără iubire. Și niciun vecin nu făcuse nimic. Niciun suflet.

— Cine v-a ajutat? — a întrebat el, străduindu-se să rămână calm.

— Nimeni… doar Rex. El ne păzește. Și eu am făcut ce-am putut, tati. Am încălzit ciorbă din borcane, am spălat hainele la mână… Am avut grijă de Dragoș. M-am străduit.

Lacrimi mari i-au curs pe obraji, iar Mihai s-a simțit sfâșiat. Cum era posibil ca fetița lui, la doar nouă ani, să fi fost nevoită să devină mamă pentru frățiorul ei?

— Ești o fetiță foarte curajoasă, Sofia. Sunt mândru de tine. O să fie bine acum, sunt acasă.

Dar chiar și pe buzele lui, cuvintele păreau goale. În inima lui, se năștea un haos. Avea nevoie de răspunsuri. Avea nevoie să înțeleagă cum femeia pe care o iubise putea face așa ceva.

A doua zi, după ce i-a spălat, i-a hrănit și i-a pus pe copii la somn, Mihai s-a dus la vecina de vis-a-vis, tanti Veta, o femeie bătrână, care întotdeauna își ținea nasul în treburile altora. Bătrâna a deschis ușa cu o expresie încurcată, dar și cu o urmă de rușine în priviri.

— Domnu’ Mihai… am auzit că v-ați întors.

— Da. M-am întors… în ruinele unei familii. Spuneți-mi, tanti Veta, ce s-a întâmplat?

Femeia a oftat adânc și a făcut semn să intre. În bucătărie mirosea a cafea și a rugină.

— Să vă spun drept, nu e treaba mea, da’ Clara s-a schimbat mult de când ați plecat. La început plângea, mergea cu copiii prin parc, vă scria scrisori. Apoi, a început să iasă cu o prietenă, să se aranjeze, să vină târziu acasă… și într-o zi, a venit cu un tip mai tânăr, cu mașină scumpă. De atunci n-am mai văzut-o. Doar pe Sofia și pe băiețel, care ieșeau rar, firavi, dar tăcuți. Am vrut să chem protecția copilului, da’ m-am temut. Am crezut că se va întoarce…

Mihai își încleștase pumnii.

— Nu v-ați temut destul, tanti Veta. Copiii mei au stat flămânzi, singuri. Asta nu se iartă.

A plecat fără să mai spună nimic, cu pașii apăsați, cu o decizie crescândă în minte. Nu avea timp să se prăbușească. Trebuia să reconstruiască.

În zilele următoare, Mihai s-a transformat într-un alt om. Se trezea cu noaptea-n cap, făcea curat prin curte, schimba gardul scorojit, gătea, mergea la primărie, căuta acte, întreba în stânga și-n dreapta despre cum să obțină sprijin. Știa că nu se poate întoarce în armată, cel puțin nu acum. Avea doi copii de crescut. Și avea nevoie să-i simtă în siguranță.

A mers și la poliție. A depus plângere pentru abandon de familie. I-au spus că nu era primul caz. I-au promis că o vor căuta pe Clara. Dar știa în sufletul lui că nimeni nu se grăbește să caute o femeie care nu vrea să fie găsită.

A trecut o lună. Apoi două. Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, în timp ce copiii mâncau griș cu lapte la bucătărie și Mihai căuta oferte de muncă, poștașul a sunat la ușă. I-a înmânat un plic mare, galben, cu ștampila unei firme de avocatură.

Când l-a deschis, inima i-a înghețat. Clara cerea custodia copiilor. Motivația? Instabilitate financiară, lipsă de loc de muncă, imposibilitate de a oferi un mediu corespunzător dezvoltării minorilor.

Mihai a simțit că se prăbușește. A căzut pe scaun, plicul alunecându-i din mâini.

Sofia s-a apropiat încet.

— Ce e, tati?

El a ridicat privirea, luptându-se cu nodul din gât.

— Mama… vrea să vă ia.

Fetița a încremenit. Apoi a dat din cap hotărâtă:

— Nu mergem nicăieri. Rămânem cu tine.

Din acea clipă, Mihai a știut ce are de făcut. A vândut ce mai avea de valoare prin casă, a scos uniforma din dulap, și-a curățat pantofii, și-a tuns părul, și-a luat un avocat. A început să muncească cu ziua — la construcții, la ferme din apropiere, oriunde era nevoie de un braț puternic și un om muncitor.

La tribunal, Clara a venit îmbrăcată elegant, cu un bărbat cu ceas scump la mână. A spus că și-a refăcut viața, că vrea să le ofere copiilor tot ce nu au avut. Că Mihai este instabil și marcat de traume de război.

Dar judecătorul a privit documentele. Și a ascultat mărturiile.

Sofia a fost chemată să vorbească. Cu o voce firavă, dar sigură, a spus:

— Tati ne-a ținut în viață. Mama ne-a uitat. Eu vreau să rămân cu tata.

Dragoș a fugit spre Mihai, în sala de judecată, strigând:

— Nu mă lua de la tati! Nu plec de la el!

Judecătorul a ridicat mâna și a spus:

— Custodia rămâne la tată.

Clara s-a ridicat în picioare, furioasă, și a ieșit trântind ușa. Nu s-a mai întors niciodată. Mihai și-a strâns copiii în brațe. Avea lacrimi în ochi, dar de data asta erau de ușurare.

Anii au trecut. Curtea de pe strada Zorilor a înflorit din nou. Mihai și-a deschis un mic atelier de tâmplărie. Sofia a devenit premiantă, iar Dragoș zâmbea din ce în ce mai des. În fiecare seară, după cină, se adunau pe prispă, cu o cană de ceai cald, și priveau cerul.

Rex, bătrân și alb pe la bot, stătea culcat la picioarele lor.

Mihai privea copiii și simțea că războiul adevărat nu fusese în Afganistan. A fost aici, acasă. Și deși rănile nu se vedeau, le simțea în fiecare bătaie a inimii. Dar în sfârșit, era pace. O pace adevărată. Pacea unei familii întregite prin luptă, durere și dragoste.