Am gâfâit, ținându-mi burta, șoptind printre lacrimi: „O să regretați. Toți.”

Și vorbeam serios. Pentru că ceea ce s-a întâmplat după — ceea ce Daniel a făcut când l-am implorat să sune la ambulanță — avea să schimbe totul.

Durerea mă taie în două, ca și cum cineva ar răsuci un cuțit în interiorul meu. Încerc să-mi ridic privirea spre Daniel, dar tot ce văd este un chip deformat de panică și furie. Îl implor din nou, mai tare:

„Sună la ambulanță! Te rog!”

Pentru o fracțiune de secundă, pare ezitant. Apoi, în mod inexplicabil, face ceva ce îmi îngheață sângele în vene: își smulge telefonul din buzunar… și îl aruncă în chiuvetă, direct sub jetul de apă care curge.

„Nu chem pe nimeni până nu îmi spui parola contului!”, urlă el. „Nu-mi pierd banii pentru un moft al tău!”

Cuvintele lui mă lovesc mai tare decât palma. Îmi simt corpul zvâcnind necontrolat, contracțiile vin una după alta, rapide, dureroase, îngrozitoare. O mână mi se întinde spre abdomen, dar nu e a lui Daniel. Doina se apleacă peste mine cu o expresie ciudată — nu compasiune, ci o curiozitate rece, aproape clinică.

„Ești dramatică,” murmura ea. „Femeile nasc de mii de ani acasă. O să fii bine.”

Nu o aud. Nu vreau să o aud. Tot ce aud este pulsul din tâmple și vocea copilului meu, undeva, în întuneric, cerându-mi să nu renunț.

Strig încă o dată, mai disperată ca oricând:

„CHEAMĂ PE CINEVA! ORICINE!”

Larisa râde. Râde. Își apropie telefonul de fața mea întinsă pe gresia rece.

„Perfect,” spune ea. „Plângi mai tare. Se vede bine.”

În momentul acela se rupe ceva în mine — nu fizic, ci sufletește. O furie crudă, primordială, îmi urcă în piept. Nu pot lași monștrii ăștia să decidă dacă trăiesc sau nu eu și copilul meu. Mă rostogolesc cât pot, împingându-mă cu un genunchi, încercând să mă ridic. Simt sânge cald, aud un trosnet în coloana mea, dar mă ridic. Îmi iau forța din instinct, din dragostea pentru viața pe care o port în mine.

Fug spre ușă. Nu știu cum reușesc, dar o fac. Daniel mă apucă de braț, strângându-mă atât de tare încât simt cum pielea mi se amorțește.

„Nu pleci NICĂIERI!” urlă.

În secunda aia, un vecin — domnul Marius, bătrânul de la etajul trei — apare pe hol, atras de țipete. Își face cruce când mă vede cu hainele ude, sângele curgându-mi pe coapse și trei oameni în spatele meu, cu priviri de pradă.

„Ce se întâmplă aici?!”, întreabă el, șocat.

Daniel încearcă să improvizeze o minciună: „A alunecat, o ducem la spital, e totul în regulă!”

Dar domnul Marius nu e prost. Ține telefonul în mână. Apasă 112 fără să ezite.

Se creează o agitație. Daniel încearcă să îi smulgă telefonul, dar bătrânul se retrage rapid. Din apartament, Doina și Larisa vorbesc una peste alta, justificându-se, mințind, încercând să pară victime.

Eu… eu cad în brațele vecinului, tremurând, abia respirând. Tot ce mai simt e un val de întuneric.

Deschid ochii într-un salon alb, luminat puternic. Un bip ritmic bate undeva lângă urechea mea. O umbră se mișcă în stânga mea.

„Claudia? Mă auzi?”

E o doctoriță. Văd îngrijorare în ochii ei, dar și o urmă de zâmbet. Ridică un mic pachet roz, învelit într-o păturică.

„Fetița ta e bine. S-a născut puțin mai devreme, dar e puternică.”

Plâng. Nu mă pot opri. Totul curge din mine — durerea, frica, șocul. Îmi lipesc buzele de fruntea caldă a copilei, inspirând viață.

Apoi aud ușa salonului deschizându-se. Două siluete intră. Uniforme. Serioase.

Polițiști.

„Doamnă Claudia, am câteva întrebări.”

În spatele lor, cineva țipă pe hol, o voce ascuțită, isterică. O recunosc imediat. Larisa.

„Nu aveți dovadă! Nu aveți nimic!”

Polițistul se întoarce spre ea, ridicând un telefon sigilat în punga de probe.

„Avem TOT.”

Telefonul ei.

Filmările ei.

Momentul în care Daniel mă lovește.

Momentul în care cad.

Momentul în care ei râd.

Tot coșmarul meu surprins pixel cu pixel.

Polițistul se întoarce spre mine.

„Daniel este reținut. Și mama lui. Și sora lui. Sub acuzații de violență domestică, vătămare corporală, neacordarea de ajutor unei persoane aflate în pericol și… alte capete de acuzare. Vecinul dumneavoastră a sunat la timp.”

Respir adânc, pentru prima oară fără să simt că mă scufund. Îmi strâng fetița la piept. Stau în liniște, simțind căldura ei, viața ei, viitorul ei.

„Vrem să știm și despre banii câștigați,” continuă polițistul. „Vecinul a spus că era vorba despre o sumă mare.”

Închid ochii câteva secunde. Îmi aduc aminte de amenințări, de palma aceea, de lacrimile mele pe podeaua rece.

Apoi spun:

„Da. Sunt ai mei. Și vreau să îi folosesc pentru a-mi reconstrui viața. Departe de ei.”

Polițistul aprobă din cap, notând.

Când pleacă, rămân singură cu fetița mea. O ating ușor pe burtică. Ea oftează, mică și fragilă, dar vie. Atât de vie.

Și brusc îmi dau seama că, pentru prima oară în multe luni, nu mai simt frică.

Simt… începutul.

Un început pe care îl merităm amândouă.

Și da, poate că ei nu m-au crezut când le-am spus că vor regreta.

Dar acum… regretă. Totul.