Într-o noapte ce părea nesfârșită, farurile unor mașini luminau slab prin ceața densă, iar asfaltul înghețat sclipi sub lumina lor. Maksim, un șofer cu multă experiență, și-a petrecut multe nopți pe drumurile pustii și întunecate. În acea seară, strada părea și mai goală, pierdută între umbră și ceață.

Mașina lui Maksim era învăluită într-un vuiet continuu al motorului și un fâșâit scurt al radioului. Mâinile mecanic încâlcite pe volan, privirea captivă pe întunericul drumului. Își închise ochii pentru o clipă, frecându-și ușor tâmplele înainte de a reveni la realitate.

Atunci, ceva neașteptat îi atrase atenția.

Din colțul privirii, o siluetă palidă părea să se miște neobservată de-a lungul marginii drumului. Un fior rece îi cuprinse întreaga ființă. Silueta era prea joasă pentru a fi un câine sau o vulpe, prea mică pentru un adult, însă avea o alură nefirească pentru un copil.

Cu inima bătând nebunește, Maksim apăsă frâna cu putere. Roțile mașinii alunecară, scrâșnind zgomotos pe ghețușul drumului. Autovehiculul se opri la doar câțiva pași de presupusa siluetă.

În afara mașinii, Maksim simți aerul rece cum îi tăia respirația, dar acest lucru părea neimportant. Lumina slabă a farurilor dezvălui o scenă aproape de necrezut.

În fața lui era un bebeluș.

O fetiță micuță, de abia un an, purta o pijama subțire și era fără încălțări, târându-se încet pe asfaltul înghețat. Nu plângea și nici nu părea să ceară ajutor. Continuă să se miște într-un ritm constant.

Maksim rămase nemișcat. Rațiunea îi refuza să accepte evidența. De unde apăruse? Cum ajunsese acolo? Unde erau părinții ei? Deși mintea îi era un vârtej de întrebări, corpul se puse deja în mișcare. Se aplecă spre copil, dar un detaliu neașteptat atrase atenția.

Fetița avea un ten palid, iar ochii ei erau nefiresc de mari și întunecați. Nu părea să tremure de frig și nici nu părea speriată. Îl privea fix, neîmpleticită.

Împins de un instinct necunoscut, Maksim dădu un pas înapoi. Respirația îi rămase blocată în piept.

Atunci, luminile mașinii se estompară brusc.

Farurile începură să pâlpâie nervos, ca și cum ceva absorbea lumina. Ceața se făcea tot mai densă, frigul tot mai aspru. Copacii trosneau ușor sub bătaia vântului, ca și cum o prezență nevăzută respira printre ei.

Privind în jos, iluzia se confirmase. Fetița rămase nemișcată, ochii ei la fel de negri ca întunericul în jur. Fără reflexie, fără viață.

Un val de groază îl străbătu din cap până-n picioare. Genunchii păreau să cedeze sub propriul corp.

Vizionând mai departe, fetița îi vorbi. Glasul ei era o șoaptă, dar tăios ca tăișul unui cuțit:

— Nu ești singur.

Cu un îndemn al instinctului de conservare, Maksim se retrase precipitat înapoi la mașină.

Fetița ridică o mână micuță și arătă spre adâncurile ceații.

Din umbră, credințele lui început să se spulbere. Figurile începeau să prindă formă, apropiindu-se inexorabil.

Maksim simți cum respirația i se opri iar gâtul îi deveni uscat. Avea nevoie să fugă, dar picioarele îi păreau prinse în capcana unei rigidități de neînțeles.

Întunericul părea să-l învăluie necruțător.

Ce s-ar fi întâmplat mai departe este doar o poveste, dar noi putem reflecta asupra curiozităților și misterelor care ne învăluie în momente neprevăzute.

Este un bun prilej să ne amintim cât de important este să fim atenți și să recunoaștem adesea că, chiar și în momente de liniște aparentă, surprizele ne pot găsi oricând.

Până la urmă, poveștile nu trăiesc doar în fantasy, ci și în viața noastră de zi cu zi. De aceea, vă încurajăm să vă exprimați părerea în comentarii și să ne împărtășiți experiențele voastre.