Și când străinul a început în sfârșit să vorbească, lucrurile au devenit și mai ciudate… și mult mai tulburătoare.

— Mă numesc Claudiu. Claudiu Onea, a zis cu o voce joasă, ezitantă. Ne-am cunoscut acum trei zile într-un local din centrul vechi, la un pub cu muzică live. Eu eram acolo cu niște prieteni, să sărbătorim o promovare, ea era singură la bar. A început să vorbească cu mine… și înainte să înțeleg prea bine ce se întâmplă, mi-a propus o „aventură”. A zis că are nevoie de un soț de fațadă pentru câteva zile, că e un pariu făcut cu o prietenă.

Mi-am pus mâinile la tâmple și am respirat adânc. Mirela își înscenase propria nuntă pentru un pariu?! Sau doar ca să mă rănească? Claudiu continua:

— Am refuzat prima dată. A doua zi a venit la biroul meu cu o pungă de cafea de la o prăjitorie scumpă și mi-a zis că o să fie distractiv, că o să-mi dea 2000 de lei și că totul e fără obligații. O să mergem la starea civilă, semnăm, facem câteva poze și gata. Doar un joc. Nu mi-a spus nimic despre tine. Am aflat aseară… când te-a pomenit prima dată și am înțeles că ești sora ei. Am vrut să plec, dar… era prea târziu. Eram deja căsătoriți.

Mirela se juca cu paiul din paharul de suc și zâmbea ca o adolescentă care tocmai făcuse o pozna reușită.

— Te-ai prins prea repede, Lenuța, a zis ea. Dar ce contează? Oricum nu era adevărat. Oricum el nu era logodnicul tău. N-ai pierdut nimic.

Am simțit un nod în gât, nu de tristețe, ci de furie. M-am întors spre Claudiu.

— Și tu? Nu ți s-a părut nimic ciudat? Nu te-ai întrebat de ce o femeie necunoscută te plătește să te însori cu ea?

— Ba da, dar… sincer, eram într-un moment greu. Tocmai trecusem printr-o despărțire urâtă, aveam probleme cu banii, și… habar n-aveam în ce mă bag. M-a atras ideea de a face ceva spontan, ceva care să mă scoată din rutină.

Am tăcut. M-am dus la cafetieră, mi-am turnat o cafea și m-am așezat la masa din bucătărie, fără să-i mai privesc. Mirosea a scorțișoară, de la o lumânare parfumată pe care o lăsasem pe pervaz, dar nu reușea să acopere duhoarea de ridicol din aer.

Următoarele zile au fost un coșmar. Mirela și-a adus toate lucrurile la mine, pe motiv că apartamentul ei era în renovare. Claudiu o urma ca un cățel, dar tot mai confuz, tot mai tăcut. Într-o seară, l-am surprins în balcon, cu telefonul la ureche:

— Mamă, ți-am zis că nu știu cât mai stau. Nu e ce credeam… da, e ciudat… nu, nu pot divorța chiar acum. A zis că trebuie să așteptăm să se „stingă atenția”.

A doua zi, am decis să iau legătura cu Andrei. I-am explicat tot, iar el a început să râdă și mi-a spus să vin la București, că are o surpriză pentru mine. Aveam nevoie de aer, de liniște, de ceva normal. Am plecat.

Surpriza a fost că mă ceruse în fața părinților lui. Cu inel, cu flori, cu toată familia la masă. Voia să știe dacă mai avem un viitor, dacă mai cred în noi, în ciuda circului creat de Mirela.

Am plâns. Am zis „da”. Ne-am sărutat, și în momentul acela mi-am dat seama că toate planurile nebune ale surorii mele nu contau. Viața mea era cu Andrei. Nu cu amintirile, nu cu trecutul, ci cu omul care era acolo, cu mine, în prezent.

Am stat în București o săptămână, în care Andrei m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Când m-am întors la Cluj, Mirela nu mai era. Lăsase un bilet pe frigider:

„Nu mai suport tensiunea din casa ta. Mă duc la Băile Felix cu Claudiu. Poate ne îndrăgostim cu adevărat. Sau poate nu. Te pup, M.”

În acel moment, am realizat că Mirela nu fusese niciodată fericită cu sine. Mereu căuta să se compare, să mă întreacă, să saboteze. Nu pentru că mă ura, ci pentru că se ura pe ea însăși. Nu-și găsise locul. A încercat să trăiască prin mine. Prin imaginea unei vieți pe care o dorea, dar n-o putea construi.

Două luni mai târziu, am primit o invitație la… botez. Da, ai citit bine. Mirela și Claudiu aveau un băiat. Nici n-am știut că era însărcinată. Invitația era roz, cu ursuleți și scris caligrafic:

„Cu bucurie, Mirela și Claudiu vă invită la creștinarea fiului lor, Radu Onea. Evenimentul va avea loc la biserica Sf. Mihail, urmat de o masă festivă la restaurantul Belvedere. Prezența dumneavoastră ne onorează.”

Am stat pe gânduri. Am vorbit cu Andrei. Până la urmă, am mers.

La botez, Mirela era schimbată. Nu mai purta rochii sclipitoare, nu mai țipa, nu mai juca teatru. Era… umană. Claudiu părea mai împăcat, mai liniștit. Copilul era adorabil.

După slujbă, în timpul mesei, Mirela a venit la mine.

— Îți datorez scuze. Pentru toate prostiile. M-am pierdut pe drum. Credeam că dacă iau ce ai tu, o să fiu fericită. Dar nu funcționează așa.

Am clipit, copleșită de sinceritatea din ochii ei. A continuat:

— Claudiu a fost singurul om care nu m-a tratat ca pe o apariție, ci ca pe o persoană. Când am rămas însărcinată, m-am speriat. Am vrut să fug. Dar el… el a rămas. A fost acolo. M-a ținut de mână în spital, când am avut contracții. Așa am înțeles ce înseamnă dragostea.

Am luat-o în brațe. N-am spus nimic. Nu era nevoie. Poate că, în sfârșit, Mirela își găsise liniștea. Sau, cel puțin, direcția spre ea.

Astăzi, ne vedem des. Radu îmi spune „mătușa preferată”. Mirela gătește ciorbă de burtă și râde cu poftă. Claudiu încă mai glumește că el e singurul mire din lume plătit să se însoare „din greșeală”.

Și eu? Eu sunt soția lui Andrei Popescu. Avem o căsuță mică lângă Grigorescu, un motan pe nume Sherlock și planuri mari. Nu e viața perfectă. Dar e a noastră. Și am învățat că nimic nu e mai prețios decât să fii sincer, chiar și când doare. Pentru că din sinceritate se naște iertarea. Și din iertare, uneori, o familie.