„FUGI!” a strigat Sorina, apucându-mă de încheietură și târându-mă spre ușile bucătăriei.

Am fugit cu rochia ridicată în pumni, încă auzeam urletele invitaților în spate și vocea guturală a lui Dorin în timp ce striga după pază. Sorina m-a tras printr-un coridor întunecat, pe lângă bucătari înlemniți și chelneri cu tăvile în mâini. Nu mă mai gândeam la nimic. Nu mai simțeam decât inima bubuindu-mi în piept și o spaimă animalică ce mi se urca în gât ca o gheară.

Am ieșit pe ușa de serviciu și am simțit aerul rece al nopții în obraji. Pantofii mei cu toc s-au rupt după câțiva pași, dar n-am avut timp să simt durerea. Ne-am prăbușit într-un colț întunecat al parcării, ascunzându-ne după o dubă de catering.

„Ce se întâmplă? Ce-i cu el?” am șoptit printre suspine, tremurând.

Sorina și-a lipit spatele de tablă și a inspirat adânc, ca și cum și-ar aduna forțele să-mi spună ceva imposibil.

„Nu e cine credeai că e. Nu-l cheamă Dorin. Nu e om de afaceri. Nici măcar nu e român. Numele lui real e Dario Medici și Interpolul îl caută de șase ani pentru trafic de persoane și spălare de bani. Maria… urma să te ducă din țară diseară. Avea totul pregătit. Valiza, actele false, o ambarcațiune în portul de la Constanța.”

Simțeam că mă sufoc. Îmi țineam mâna la gură ca să nu urlu.

„Cum știi toate astea?” am întrebat, dar deja începusem să simt adevărul în fiecare fibră.

„Am vorbit cu cineva care lucra pentru el. O fată. A fost logodnica lui. A dispărut. Am găsit niște dosare. Am vrut să-ți spun, dar m-ai dat afară din casă când am încercat.”

Avea dreptate. Îi spusesem că e paranoică, că nu suportă să mă vadă fericită. Dar acum? Totul avea sens. De ce Dorin evita întrebările despre trecutul lui. De ce nu avea rude. De ce era mereu atât de… perfect.

În depărtare se auzea zgomot. Uși izbindu-se. Pași. Sorina s-a ridicat în genunchi și m-a privit cu disperare.

„Trebuie să mergem. Ne caută. Am o mașină pregătită în spatele hotelului vechi, la trei minute de mers. Dar trebuie să ne grăbim!”

Am dat din cap și am început să alerg, desculță, rochia de mireasă făcându-mă să par o fantomă ce bântuie aleile întunecate ale unei nunți ruinate. Am ieșit din parcare printr-un gard rupt, am traversat o zonă de vegetație, și în spatele unei clădiri părăsite, o Dacie gri veche ne aștepta cu motorul pornit.

Un bărbat cu o șapcă trasă peste ochi ne-a deschis portiera din spate.

„Urcați! Repede!”

N-am întrebat cine era. M-am aruncat pe banchetă, iar Sorina s-a urcat după mine. Mașina a pornit în trombă, luând curba cu scârțâit de roți.

„Ne ascundem în Moieciu, la o cabană. Am aranjat totul,” mi-a zis Sorina.

Drumul a fost tăcut. Telefonul meu vibra frenetic în poșetă. Mesaje, apeluri, probabil de la Dorin. Sau ce nume avea el. L-am aruncat pe geam.

Ajunse la cabană, m-am prăbușit într-un pat. Am adormit îmbrăcată în rochia de mireasă murdară, udă și rece. Când m-am trezit, Sorina îmi făcea ceai și avea ochii umflați de plâns.

„Au fost la cabana părinților noștri. Au întrebat de tine. Se pare că a pus un detectiv pe urmele noastre. Nu putem sta mult aici.”

A urmat o săptămână de fugă. Din Moieciu am ajuns în Hațeg, apoi într-un sat izolat din Maramureș. Ne mișcam noaptea, dormeam ziua. Mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Mireasa de vis se transformase într-o umbră tremurătoare, cu cearcăne și palme zgâriate.

Dar într-o zi, în timp ce eram ascunse într-o pensiune de munte, a venit vestea salvatoare. Sorina primise un mesaj criptat de la fosta angajată a lui Dorin. Poliția din Italia reușise să intercepteze un transport ilegal de persoane. Dario Medici fusese identificat printre suspecți, dar evadase cu două ore înainte de percheziție.

Eram în pericol, dar nu eram singure.

Un agent român sub acoperire a venit să ne preia. Ne-a dus într-un program special de protecție a martorilor. Am primit noi identități. Eu eram acum „Mirela Popescu”, o profesoară de limba română mutată de curând într-un oraș de provincie.

Am început o nouă viață. Simplă. Neînsemnată. Dar liberă.

Timp de luni de zile, am visat coșmaruri cu ochii aceia albaștri și cu zâmbetul acela fals. Mă trezeam tremurând, cu imaginea cuțitului de nuntă în fața ochilor.

Dar treptat, rănile au început să se cicatrizeze.

Am învățat să zâmbesc din nou. Să merg la piață fără să mă uit peste umăr. Să mă bucur de mirosul pâinii calde și de râsul copiilor în parc.

Iar într-o zi, când deja începusem să simt că poate am scăpat definitiv, am primit o scrisoare.

Nu avea expeditor. Era scrisă de mână. Doar atât:

„Oamenii nu scapă de mine, Maria. Nu uita, ți-am spus că glazura era specială. Ce bine că n-ai gustat. Dar mai sunt atâtea prăjituri în lume…”

Am simțit că mă prăbușesc. Dar nu am mai fugit.

Am luat scrisoarea și am dus-o la ofițerul meu de legătură. Mi-au instalat supraveghere. M-au înarmat. Am fost antrenată cum să reacționez în caz de pericol. Nu mai eram o victimă.

Într-o seară, când ieșeam de la școală, am văzut o siluetă pe partea cealaltă a străzii. Îmi urmărea pașii. De data asta, nu am fugit. M-am întors, l-am privit în ochi și am scos telefonul.

Silueta s-a retras.

A doua zi, agenții au interceptat un apel. Dario, sau cum își spunea acum, încerca din nou să părăsească țara. De data asta, n-a mai scăpat. A fost prins în vama Nădlac, ascuns în compartimentul unei cisterne. Avea la el o trusă cu pașapoarte false, droguri și o listă. Numele meu era acolo.

A fost extrădat în Italia. Procesul a fost intens mediatizat. Am depus mărturie prin videoconferință, cu identitatea protejată. Sorina a fost și ea martor-cheie. După ani de fugă, groază și tăcere, adevărul a ieșit la lumină.

Au condamnat-l pe viață.

Acum, în fiecare an, în ziua în care trebuia să fie nunta mea, eu și Sorina ne întâlnim și mâncăm tort. De ciocolată. Simplu, fără foiță de aur.

Și râdem.

Pentru că uneori, să dărâmi un tort poate însemna să-ți salvezi viața. Iar o fugă poate fi începutul unei eliberări.