Mi-a spus numele — cu grijă, de parcă era chiar dincolo de ușă.

— Ana… ești acolo?

Am rămas fără aer. Vocea ei era răgușită, dar inconfundabilă. Nu mai auzisem numele meu rostit așa de mult timp, încât aproape îl uitasem. Îmi țineam respirația, mâna strânsă pe marginea mesei din bucătărie, încercând să decid dacă urăsc sunetul acela sau dacă m-a durut doar pentru că mi-era dor.

— Ce vrei? am întrebat cu o voce pe care n-o recunoșteam.

— Am nevoie de tine, a zis. Nu știu unde altundeva să sun.

Și atunci am simțit. Fisura aceea veche, pe care am învățat s-o ignor, s-a crăpat din nou. Am simțit cum se strecoară prin ea amintirile, furia, frica, dar și curiozitatea.

— După zece ani, te-ai gândit că e momentul?

— Ana, știu că n-am dreptul să-ți cer nimic. Dar… e vorba despre mama.

Mi s-a strâns stomacul. Mama, cea care nu răspunsese niciodată atunci, când am sunat din gară. Cea care nu m-a căutat niciodată.

— Ce e cu ea?

— E bolnavă. Grav. Are cancer în fază terminală. Și… a întrebat de tine.

A urmat o tăcere în care mi-am dat seama că nu am plâns pentru mama niciodată. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că nu știam cum să plâng pe cineva care te-a abandonat din tăcere.

— Ana… dacă nu pentru mine, vino pentru ea. Măcar odată.

Am închis telefonul. N-am zis nimic. M-am ridicat, am tras geamul și am lăsat frigul să-mi izbească fața. În seara aia, n-am dormit deloc. M-am dus pe jos până la podul de pe Bega, acolo unde obișnuiam să visăm, eu și Andreea, când eram mici, că vom pleca împreună la mare. Eram două fete care-și promiteau una alteia că nu se vor lăsa niciodată în urmă. Promisiuni de copii.

A doua zi dimineață, m-am suit în tren. Nici nu știam exact de ce. Curiozitate? Milă? O rană veche care voia în sfârșit să se vindece? N-aveam bagaj. Doar un palton lung și un bilet până la Arad.

Am coborât pe peron cu acea senzație ciudată că merg spre o versiune mai tânără a mea, una care stătuse odată pe o bancă de metal și așteptase să fie salvată.

Andreea mă aștepta. Părea mai mică decât o țineam minte. Slabă, cu cearcăne adânci și un fel de tremur în mâini pe care nu-l mai văzusem. Avea ochii aceia mari, dar nu mai erau plini de încredere. Erau goi. Și rușinați.

— Ana…

Am ridicat o mână și i-am făcut semn să nu spună nimic. Dacă începea să-și ceară iertare, poate aveam să cedez. Și nu voiam asta. Încă nu.

— Unde e mama?

— La spital. Secția oncologie.

Am mers în liniște. N-am întrebat nimic. Ea n-a spus nimic. În salon, mama era palidă, cu părul alb sub o basma subțire și un tub de oxigen la nas. Când m-a văzut, a lăcrimat fără un sunet.

— Ana… scumpa mea…

Mi-am simțit mâinile reci și corpul tensionat. Am vrut să plec. Dar am rămas. Pentru că ceva în ochii ei părea real. Părea durere sinceră. Și regret.

— De ce nu mi-ai răspuns atunci? am întrebat.

A început să plângă.

— Nu știam cum… eram pierdută, tatăl tău tocmai murise, Andreea era rebelă, eu… am greșit. Și apoi timpul a trecut. Și tăcerea s-a făcut prea grea. Nu mai știam cum să te recuperez…

M-am așezat pe marginea patului. Am stat așa zece minute. N-am spus nimic. Am ținut-o de mână. Era tot ce puteam să ofer.

În zilele ce-au urmat, am dormit pe un pat pliant în salon. I-am dus apă, i-am citit. M-am trezit din nou fiică, de parcă n-ar fi trecut o viață. Mama a murit liniștită, cu mâna mea în mâna ei.

La înmormântare, Andreea s-a așezat lângă mine, pe banca rece din cimitir. Mirosea a flori ofilite și a iarnă.

— N-ai întrebat niciodată de ce te-am lăsat în gară, a spus ea.

— N-am mai avut nevoie, am răspuns.

Dar totuși, tăcerea dintre noi cerea un răspuns.

— A fost o prostie. Credeam că e un test. Să văd cât de repede te descurci. Am vrut să… nu știu, să demonstrez ceva. Că poți. Că ești puternică. M-am întors la zece minute, dar tu deja plecaseși. Apoi, m-a fost frică. Mi-a fost rușine. M-am întors acasă și n-am spus nimic. Mama te-a crezut la prieteni. Apoi… ai dispărut.

Am rămas nemișcată. Durerea din stomac era reală. Dar acum știam. Și, pentru prima dată, nu mai era o rană deschisă, ci o cicatrice care avea nume.

Am plecat din Arad cu promisiunea că n-o să mă întorc curând. Dar am lăsat în urmă ceva important: o mamă iertată. O soră cu care am început, încet, să vorbesc. Și o versiune veche a mea, care s-a așezat, în sfârșit, pe o bancă din gară și a știut că nu va mai fi niciodată abandonată.

Pentru că unele drumuri nu duc înapoi.

Duc spre cine am devenit.