SORA MEA MAI MICĂ MI-A FURAT LOGODNICUL ȘI M-A INVITAT LA NUNTA LOR — DAR NU AVEA NICIUN IDEE CĂ TOTUL ABIA ÎNCEPEA…

Sora mea, Elena, a primit totul pe tavă. Cea mai mică, preferata părinților — ei i-au oferit totul, în timp ce eu a trebuit să lupt pentru fiecare pas.

Ei i-au plătit facultatea, i-au cumpărat mașină la 18 ani și nu au lipsit de la niciun spectacol de-al ei.
Eu? A trebuit să obțin bursă, să muncesc nopți întregi. Nici măcar la absolvirea mea nu au venit — pentru că Elena avea durere în gât.

Și totuși, cumva… tot era invidioasă pe mine. Pe independența mea, pe carieră… și mai ales, pe relația mea.

Când l-am prezentat pe Ștefan, logodnicul meu, s-a lipit de el imediat. Râdea prea tare la glumele lui, îl atingea „din greșeală”.
Până într-o seară, când m-am întors mai devreme acasă… și i-am prins împreună.

Ștefan a înghețat. Dar Elena? A zâmbit batjocoritor.

— Am câștigat.

O lună mai târziu, nunta noastră era anulată. Acum nu mai trebuiau să se ascundă — erau oficial un cuplu.

Am plecat din oraș, încercând să uit totul.

Dar după un an, a venit invitația.

Nu doar că se căsătoreau — voiau ca eu să fiu martora „victoriei” lor.
Dar Elena nu știa un lucru…

Și când a stat la altar, radiind de triumf, eu am zâmbit. Pentru că în câteva minute, lumea ei urma să se prăbușească.

Nu trebuia să fiu la nunta asta.

Se vedea din privirile piezișe și șoaptele care mă urmăreau prin sala luxoasă.
Recunosc — totul era superb. Elena alesese tonuri de auriu și crem, iar invitații erau îmbrăcați în rochii scumpe și costume elegante.

Dar oricât de frumoasă era scena, nu putea ascunde putregaiul din spate.

Aceasta nu era o nuntă oarecare. Era nunta EI.
Elena — sora mea mai mică. Răsfățata părinților. Cea care primise totul fără să lupte, în timp ce eu m-am târât prin viață, obținând tot cu efort.

Și acum?
Ea îmi luase ce era al meu.

Ștefan fusese logodnicul meu. Viitorul meu. Omul pe care îl iubeam și în care aveam încredere… până când i-am găsit în patul nostru.

Îmi amintesc cum el a amuțit, plin de vină.
Iar ea… a zâmbit cu satisfacție:

— „Am câștigat, Andreea. Șah-mat.”

O lună mai târziu, nunta mea — pe care o planificasem un an — era ștearsă cu buretele. Furnizorii refuzau să returneze avansurile.
Iar Elena și Ștefan? Nu mai trebuiau să se ascundă. Erau liberi.

Am plecat de tot din oraș. M-am mutat din hotel în hotel, lucrând remote. Am încercat să uit. Și, într-un final, am reușit.
M-am întors. Mi-am luat o pisicuță.

Apoi a venit invitația.

Și iată-mă, un an mai târziu, în mijlocul petrecerii lor — invitată doar ca martoră a „înfrângerii” mele.

Probabil părinții au forțat-o să mă invite. Dacă era după Elena, n-ar fi făcut-o niciodată. Sau poate… ar fi făcut-o doar ca să se laude.

Dar ce nu știa ea — ce nu știa nimeni — era că nu venisem să plâng.
Venisem să mă asigur că niciodată nu va uita ce mi-a făcut.

Ceremonia a trecut pe lângă mine ca un vis. N-am ascultat jurămintele.
Ștefan, în costum negru, o privea pe Elena cu o adorație falsă. Ea zâmbea ca și cum câștigase cel mai mare trofeu.

Aș fi râs.

Savurează momentul, draga mea, am gândit, sorbind din șampanie.

Petrecerea de după: toată lumea râdea, paharele ciocneau, iar pe ecranul uriaș de deasupra ringului de dans rula un slideshow cu poze din logodnă.

Dacă nu știai istoria din spate, ai fi zis că sunt fericiți.

Dar eu știam mai bine. Și aveam un plan.

M-am strecurat prin mulțime, în rochia mea neagră, mulată perfect. Nu eram îmbrăcată ca o invitată. Eram îmbrăcată ca o judecătoare.

Am ajuns la laptopul conectat la proiector. Am introdus stick-ul. Câteva clickuri. O respirație adâncă.

Showtime.

Primele secunde n-au fost observate. Lumea continua să bea și să socializeze.

Apoi — vocea lui Ștefan a umplut sala:

— „Te rog, nu mă părăsi!”

Pe ecran a apărut o înregistrare: o cameră de supraveghere. În pat, Ștefan, plângând. Eu, în picioare, ascultându-l.

— „Elena nu înseamnă nimic! A fost o greșeală! O iubesc pe tine, Andreea!”

Tăcere absolută.

M-am uitat spre Elena. Fața i se făcuse albă. Ștefan era stană de piatră.

Dar nu se terminase.

A urmat altă filmare: ei doi, intrând în casa mea, crezând că sunt la muncă. Se strecurau în dormitor. Trădare după trădare, cu dată și oră.

Ultimul cadru: Elena în patul meu, chicotind:

— „N-o să afle niciodată…”

— „Andreea cine?” a răspuns Ștefan, râzând cu ea.

Sala a explodat în murmure. Un pahar s-a spart pe jos.
Mama era gata să leșine. Tata încleșta maxilarul.

— „Asta nu e real!” bâiguia Elena, tremurând.

— „Ba da,” am spus, calmă.

Ștefan s-a întors spre ea:

— „Mi-ai spus că ai șters filmările de pe calculatorul ei!”

— „Oh?”, am zis eu, cu un zâmbet dulce. „Deci știai?”

Expresia lui trăda tot.

În acel moment, din mulțime a ieșit cineva:

— „Andreea.”

Era Victor — băiatul care lucrase cu mine și care mă sprijinise în tăcere.
Se îmbrăcase ca ospătar ca să nu atragă atenția.

Victor se apropie de mine. Privirea lui era calmă, puternică.

Și apoi — s-a pus în genunchi.

Toată sala amuțise.

A scos o cutiuță de catifea și a deschis-o. Un inel superb strălucea înăuntru.

— „Andreea, vrei să fii soția mea?”

Un val de șoc a trecut prin sală.

Elena a scos un țipăt:

— „E o glumă?! Acum?! La nunta mea?!”

Dar eu am zâmbit. Pentru prima dată în acel an, m-am simțit liberă.

— „Da, Victor. Vreau.”

Sala a explodat în aplauze. Unii încă șocați, alții entuziasmați.
Mama plângea — dar de bucurie.

Elena? Era o ruină. Pe chipul ei nu mai era triumf. Doar furie. Dezamăgire. Neputință.

— „Azi era ziua mea!” a urlat ea, trântind un scaun.

M-am întors spre ea, cu un zâmbet ironic:

— „Ai furat nunta mea, Elena. Eu doar am furat spectacolul.”

Și, ținând mâna lui Victor, am ieșit din sală.
Lăsând-o pe Elena înconjurată de rușine, trădare și tăcere.