Și m-am pregătit să spun în sfârșit adevărul — adevărul pe care părinții mei nu l-ar fi anticipat niciodată, adevărul care urma să destrame toate minciunile pe care le spuseseră…

Am inspirat adânc, știind că ceea ce urma să spun avea să schimbe totul. M-am uitat spre judecător, apoi spre părinții mei care mă priveau cu dispreț, siguri că au dreptatea de partea lor. Dar nu aveau idee. Nu știau nimic din ce se întâmplase cu adevărat în acea noapte. Nici măcar nu bănuiau cât de mult îi protejasem, cât de mult o protejasem pe Lavinia.

„Da, onorată instanță,” am început, vocea tremurându-mi puțin, „am un copil. Dar nu în sensul în care se gândesc ei. Mara este copilul meu nu pentru că am născut-o. Ci pentru că am fost singura care a ales să nu o abandoneze.”

Judecătorul a încuviințat și a deschis dosarul. În sală, foșnetul filelor era singurul sunet. Se auzea cum hârtia se întoarce, foaie cu foaie, fiecare purtând cu ea o bucată de adevăr pe care nimeni nu o spusese în zece ani. Un raport al poliției din noaptea în care Lavinia fusese găsită în stare de semi-conștiență, sub influența substanțelor. O internare la psihiatrie, ascunsă de toată lumea. Și, cel mai important, o declarație scrisă de Lavinia, pe care o obținusem cu greu, după luni de căutări.

„Nu pot să fiu mamă. Am făcut lucruri pe care nu mi le pot ierta. Dacă nu era sora mea, Mara ar fi fost pierdută pentru totdeauna. Ea a salvat-o. Nu eu.”

Mama s-a ridicat brusc în picioare. „E o minciună! Lavinia a fost bolnavă, dar acum e bine! N-a fost vina ei!”

Judecătorul i-a cerut să se așeze. Tata rămăsese nemișcat, cu privirea în gol, ca și cum începuse să înțeleagă că realitatea le scăpa de sub control.

Am continuat. „Timp de zece ani, nu ați întrebat de Mara. Nu v-ați interesat dacă are ce mânca, dacă are unde dormi, dacă e bine. Iar acum vreți să o luați de lângă mine, după ce eu i-am fost mamă, tată, sprijin, acoperiș deasupra capului?”

Judecătorul a închis dosarul și m-a privit cu atenție. Apoi s-a uitat spre părinții mei. „Ați abandonat-o pe Lavinia, apoi ați abandonat-o pe nepoata voastră. Iar acum vă prefaceți că vă pasă doar pentru că vreți să reparați o imagine. Dar o copilă nu e un trofeu.”

Mara m-a strâns de mână. Am simțit cum inima îmi bate cu putere. Avea zece ani, dar era matură dincolo de vârsta ei. Știa prea bine ce înseamnă să fii dorit doar când e convenabil. S-a ridicat în picioare și, cu vocea ei firavă, a spus: „Eu vreau să rămân cu mama mea. Adică cu ea.” Și m-a arătat. Atunci, toată sala a amuțit din nou.

Judecătorul a încuviințat din cap. „E suficient.”

Verdictul a venit mai repede decât m-aș fi așteptat. Cererea părinților mei a fost respinsă, iar eu am fost recunoscută oficial ca mamă tutelară, cu drepturi depline. În drum spre ieșirea din sala de judecată, mama m-a privit cu ură. „Ai distrus familia noastră.” M-am oprit pentru o clipă și am răspuns calm: „Nu eu am făcut asta. Ci voi, când ați ales să închideți ușa în fața unui copil.”

Când am ajuns acasă, Mara a fugit în camera ei și s-a trântit în pat, râzând ușurată. Eu am rămas în bucătărie, privind pe geam. De acolo, se vedea strada udă, cu lumina felinarelor reflectată în bălți. Mă întrebam dacă Lavinia era undeva acolo, dacă trăia, dacă știa ce se întâmplase.

În acea seară, am deschis cutia de lemn pe care o țineam ascunsă în dulapul de sus. Înăuntru erau scrisorile de la Lavinia — puține, rare, scrise cu mână tremurată, dar pline de regrete. Le citeam de fiecare dată când simțeam că nu mai pot. În ultima ei scrisoare, scrisă acum doi ani, spunea: „Poate într-o zi o să am curajul să mă întorc și să-i spun cine sunt. Dar nu acum. Nu încă. Spune-i doar că mama ei a iubit-o prea mult ca să o țină în iadul în care era.”

Nu i-am spus Marei nimic din toate astea. Nu încă. Dar știam că într-o zi o să vină momentul. Până atunci, eram acolo pentru ea. În fiecare dimineață îi pregăteam micul dejun, o duceam la școală, o ascultam când îmi povestea despre colegii ei, îi citeam seara povești cu prințese și dragoni, chiar dacă deja le știa pe dinafară. Îi oferisem tot ce nu primisem niciodată de la ai mei: răbdare, blândețe, iubire.

După proces, comunitatea mică din orașul nostru începuse să șușotească. Vecina de la trei a venit într-o zi cu o prăjitură și mi-a spus în șoaptă: „Știți, v-am judecat. Dar acum vă admir.” A fost prima dată când am simțit că poate nu lupt în zadar. La serviciu, colegii mei au aflat ce se întâmplase și m-au sprijinit. Una dintre colege chiar mi-a spus: „Ai făcut mai mult decât ar fi făcut o mamă biologică.”

Timpul a trecut, iar Mara a crescut. A devenit o adolescentă înaltă, cu ochi căprui inteligenți și un zâmbet care lumina încăperea. Când a împlinit paisprezece ani, m-a întrebat pentru prima dată: „De ce nu am poze cu mama mea?” M-am așezat lângă ea, i-am luat mâna și i-am spus: „Pentru că mama ta a fost foarte bolnavă. Și a știut că nu te poate proteja. Dar te-a iubit. Iar eu am fost acolo pentru tine, pentru că și eu te iubesc.” Mara m-a îmbrățișat. „Pentru mine, tu ești mama mea. Nu contează cine m-a născut.”

Anii s-au dus ca vântul. La majoratul ei, a ținut un discurs în fața invitaților. A spus: „Oamenii spun că familia e sângele din venele tale. Eu cred că familia e cine stă lângă tine când plângi, când râzi, când cazi. Mama mea nu mi-a dat viață, dar mi-a dat tot ce aveam nevoie ca să trăiesc.”

Într-o zi de toamnă, m-am trezit cu un plic în cutia poștală. Nu avea expeditor, dar scrisul îmi era cunoscut. Era o scrisoare de la Lavinia. „Am aflat ce s-a întâmplat. Îți mulțumesc. Poate nu merit iertarea voastră, dar mă bucur că Mara a avut parte de o viață pe care eu nu i-o puteam oferi.” N-am știut ce să simt. Durere. Eliberare. Tristețe.

N-am răspuns. Nu încă. Dar am pus scrisoarea înapoi în cutia de lemn, alături de celelalte. Știam că, într-o zi, Mara avea să le citească și să înțeleagă. Până atunci, îmi făceam în continuare cafeaua dimineața, o duceam la liceu și mă rugam în gând ca niciun copil să nu mai ajungă pe un preș, învelit într-o pătură subțire, într-o noapte cu ploaie. Și dacă va ajunge, să aibă parte de o mână care nu îl închide afară. Ci îl primește cu tot sufletul.

Pentru că nu sângele te face mamă. Ci curajul de a iubi un copil pe care alții l-au uitat. Iar eu am ales. Și n-aș fi ales altfel, niciodată.