Am sărit în piscină și am tras-o pe Andreea afară. Tușea cu disperare, trupul îi era moale, buzele — de un alb-vinetiu. O țineam strâns la piept, tremurând, șoptindu-i numele din nou și din nou, până când a scos un plânset. Sunetul acela — slab, spart — a fost singurul lucru care m-a ținut în picioare. Am ridicat privirea spre familia mea.

Nimeni nu s-a apropiat. Nicio scuză. Nicio urmă de rușine. Camelia și-a întors privirea. Tata părea iritat, de parcă îl deranjam. N-am țipat. N-am plâns. I-am privit doar — lung, rece și în tăcere. Apoi mi-am luat fiica în brațe, am trecut pe lângă toți și am plecat din acea casă pentru totdeauna. Nu aveau nicio idee că, din acel moment, tot ce prețuiau începea deja să le alunece printre degete…

…Am plecat cu hainele ude, cu părul lipit de față și cu Andreea tremurând la pieptul meu. Nu știu cum am condus până acasă. Nu-mi amintesc decât cum mâinile îmi strângeau volanul, iar ochii mei priveau fix în față, dar în minte vedeam doar piscina. Ochii copilului meu. Gura deschisă, încercând să tragă aer. Brațul tatei în jurul gâtului meu. Vocea Cameliei: „Trebuie să învețe.”

În noaptea aceea, n-am dormit. Am stat cu Andreea în brațe, pe canapea, învelite într-o pătură, ascultându-i respirația. Fiecare inspirație mi se părea un miracol. Și, în același timp, o amintire vie a ceea ce ar fi putut fi. Dacă ajungeam cu un minut mai târziu…

A doua zi, nu m-am dus la Poliție. Nu încă. Nu pentru că nu voiam, ci pentru că știam că nu o să fie suficient. Tata avea prieteni peste tot, Camelia știa cum să plângă în fața camerelor, cum să întoarcă o poveste în favoarea ei. O plângere, un proces, un dosar — nu era nimic în comparație cu ce meritau. Ce meritau cu adevărat. Și eu aveam o armă mai puternică: tăcerea. Și timpul.

M-am întors la serviciu după două zile. M-am prefăcut că totul e în regulă. Mi-am dus fiica la grădiniță, am zâmbit vecinilor, am răspuns la emailuri. D

ar în fiecare seară, după ce adormea Andreea, îmi deschideam laptopul și planul meu prindea contur. Nu voiam să-i distrug doar legal sau social. Voia să-i lovesc acolo unde îi durea cel mai tare: reputația, banii, puterea.

Primul pas a fost mama. Era singura care, în toată nebunia aceea, țipase. Singura care, poate, mai avea o fărâmă de conștiință. I-am trimis un mesaj scurt, fără explicații: „Știu ce ai văzut. Dacă mai vrei să-ți vezi nepoata vreodată, vorbește cu mine. În rest, tăcere.” A venit la mine peste două zile.

Cu ochii roșii, tremurândă, dar sinceră. Mi-a spus că n-a știut niciodată cât de departe putea merge tatăl meu. Că mereu îl protejase. Că o înfricoșa, dar îl iubea. Am ascultat-o în liniște, apoi i-am spus: „Ai o singură șansă să repari tot. Spune-mi ce ascunzi.”

Așa am aflat de conturile ascunse. De firmele pe care le avea pe numele Cameliei, de actele falsificate și de contractele murdare. Tata nu era doar un om dur. Era un criminal economic cu acte în regulă.

Am început să strâng dovezi, încet, fără grabă. Mama îmi dădea acces la arhive, la documente, iar eu le copiam. Am angajat un avocat discret, un tânăr idealist, căruia i-am povestit totul. Nu i-a venit să creadă la început. Apoi a început să investigheze și el. Să sape. Și să confirme fiecare cuvânt.

Cât despre Camelia… Camelia era imaginea perfecțiunii. Mamă de doi copii, soție devotată, femeie de carieră. Își construise o viață în jurul aparențelor. Și tocmai de aceea, am început cu ea.

Am creat un profil fals. M-am dat drept o jurnalistă interesată de proiectele ei caritabile. Am lăudat-o, i-am cerut interviuri, am înregistrat tot ce mi-a spus. I-am câștigat încrederea, iar apoi i-am făcut cadou un stick USB „cu fotografii pentru presă”. A deschis fișierul, iar troianul pe care l-am introdus în laptopul ei a început să funcționeze. Fiecare email, fiecare conversație, fiecare poză compromițătoare — totul ajungea la mine.

Printre ele, am găsit și filmări din acea zi. Tata avea camere de supraveghere peste tot, iar Camelia păstrase o copie, crezând că o poate controla. Ce n-a înțeles ea e că exact acele imagini urmau să o dărâme.

Am luat videoclipul în care ea o împingea pe Andreea și l-am trimis anonim unui ONG pentru protecția copilului. Cu o simplă cerere, l-au dus direct la Poliție. Și totul a început să se miște.

Tata a aflat primul. Nu despre mine. Ci despre anchetă. A chemat un avocat, a început să-și șteargă urmele. Dar prea târziu. Pentru că în aceeași zi, procurorii i-au pus sechestru pe conturi. Apoi au percheziționat casa. Au luat serverele, actele, laptopurile. L-au convocat pentru audieri. Camelia a fost chemată la Poliție. A început să plângă, să spună că nu a fost decât un accident. Dar filmarea nu mințea. Iar tăcerea mea a fost dovada cea mai puternică.

Am urmărit totul de la distanță. N-am apărut în nicio declarație, în niciun dosar. Totul părea venit din afară. Dar în noaptea în care Camelia a fost dusă la audieri, i-am trimis un mesaj: „A fost doar începutul. Data viitoare, învățăm să respirăm sub apă.”

Tata nu m-a căutat niciodată. N-a avut curajul. Mama m-a vizitat din când în când, aducând flori Andreei, jucării, dar n-am lăsat-o niciodată singură cu ea. Nu-i mai aparținea. Andreea era a mea. Și nimeni nu o să-i mai facă rău vreodată.

La câteva luni după tot scandalul, am primit un plic prin poștă. Fără nume. Înăuntru era o poză veche — eu și Camelia, copii, la aceeași piscină. Râdeam amândouă, cu tata în spate, ținându-ne de mâini. Pe spate, un bilețel scris cu pixul: „Totul se repetă.” L-am ars pe loc.

Am vândut apartamentul. Ne-am mutat într-un oraș nou. Am schimbat numele. Am început o viață nouă. Andreea merge la școală, râde din nou, își face prieteni. Uneori mă întreabă de bunici, dar îi spun doar că nu merită amintirea. A înțeles mai mult decât i-am spus. A învățat să nu se teamă de apă. Mergem la bazin în fiecare sâmbătă și o privesc cum înoată singură, liberă, puternică.

Eu… am învățat să trăiesc cu liniștea. Cu răzbunarea dusă până la capăt. Nu m-a făcut fericită. Dar mi-a dat ceva mai valoros: dreptate. Pentru ea. Pentru mine. Pentru tot ce ne-au luat.

Pentru că, uneori, familia nu este sângele care te-a crescut, ci omul pe care îl ții de mână când inima ta e pe cale să se frângă. Iar în cazul nostru, acel om eram eu. Iar Andreea — era tot ce aveam mai bun. Și aveam de gând să o protejez. Cu orice preț.