Respirația mi se oprește pentru o fracțiune de secundă, apoi instinctul preia controlul. Îmi înfig coatele în zăpada înghețată care mă apasă din toate părțile și îmi arcuiesc corpul cât pot, încercând să creez un mic spațiu în jurul pieptului. Îmi amintesc vag de un documentar despre avalanșe — dacă nu ai aer, nu ai nicio șansă. Îmi lipesc buzele de materialul gros al puloverului și inspir încet, controlat, ignorând durerea care îmi străpunge coastele.

Copilul.

Gândul acesta mă lovește ca un trăsnet. Îmi duc imediat mâinile spre burtă. O protejez instinctiv, aproape animalic. Simt o mișcare slabă, dar este acolo. Este în viață. Un val de forță îmi urcă din stomac spre gât.

— Nu… nu o să murim aici, șoptesc printre dinți, deși vocea mea este aproape înghițită de tăcerea groasă din jur.

Totul este întuneric. Nu văd nimic. Nu aud decât bătăile inimii mele și un țiuit constant în urechi. Încerc să-mi mișc picioarele. Unul răspunde. Celălalt este prins sub ceva greu. Lemn. Probabil o grindă.

Durerea este intensă, dar nu mă pot opri.

Încep să sap.

Nu știu în ce direcție. Nu știu cât de adânc sunt îngropată. Dar îmi folosesc mâinile, unghiile, orice. Zăpada este compactă, aproape ca betonul. Fiecare mișcare este un efort uriaș, dar continui. Nu pentru mine. Pentru copil.

Minutele trec. Sau poate ore. Timpul nu mai există.

La un moment dat, degetele mele ating ceva diferit. Aer. Un fir subțire de aer rece îmi mângâie pielea. Îmi vine să plâng, dar nu am luxul acesta. Sap mai repede, disperată. Spațiul se lărgește puțin. Îmi rotesc capul, îmi împing umărul și reușesc să-mi eliberez jumătate din corp.

Inspir adânc.

Aerul este rece, dureros, dar este viață.

Îmi trag corpul mai departe, ignorând țipătul care îmi scapă când piciorul prins se eliberează brusc. Mă târăsc înainte, printr-un amestec de zăpadă și resturi de lemn, până când simt că spațiul devine mai larg.

Lumina.

Slabă, difuză, dar există.

Îmi ridic capul și văd o deschidere. Probabil o parte din acoperiș a cedat și a creat un gol. Mă târăsc spre ea, fiecare centimetru fiind o luptă. În cele din urmă, ies la suprafață, gâfâind, tremurând, cu hainele ude și mâinile sângerânde.

Aerul rece mă lovește în față. Furtuna încă urlă, dar mai slab decât înainte. Totul în jur este distrus. Resortul nu mai este decât o movilă imensă de zăpadă și lemn rupt.

Mă ridic cu greu în genunchi. Amețesc. Îmi țin burta cu ambele mâini.

— Te rog… te rog să fii bine…

Simt din nou o mișcare. Mai clară de data asta. Lacrimile îmi curg fără să le mai pot opri.

— Suntem bine… suntem bine… repet ca un refren.

Apoi îmi amintesc.

Telefonul.

Îl caut disperată în buzunarul hainei. Îl găsesc. Ecranul este crăpat, dar se aprinde. Semnal slab. Foarte slab.

Și numele lui Andrei este acolo.

Pentru o secundă, mă blochez. Mâinile îmi tremură. Toată trădarea, toate mesajele, tot adevărul mă lovesc din nou. Dar apoi mă uit la burta mea.

Apăs apel.

Sună. O dată. De două ori.

Răspunde.

— Ce vrei? vocea lui este iritată, rece, de parcă îl deranjez.

Pentru o clipă, nu pot vorbi. Mă uit în jur la dezastru, la zăpada care înghite totul, la mâinile mele murdare de sânge.

— Andrei… sunt… sunt prinsă… a fost o avalanșă… abia respir… te rog…

Urmează o pauză.

Nu o pauză de șoc. Nu de îngrijorare.

O pauză calculată.

Apoi râde scurt.

— Nu dramatiza.

Simt cum ceva în mine se rupe definitiv.

— Nu dramatizez! urlu, iar vocea mea se pierde în vânt. Sunt rănită! Copilul… copilul tău… avem nevoie de ajutor!

Respirația lui se schimbă ușor. Dar nu din panică.

Din enervare.

— Ascultă-mă bine, spune el, pe un ton rece, controlat. Nu pot să plec acum. Am lucruri mai importante de rezolvat.

Rămân fără aer.

— Mai importante…? repet mecanic.

— Da. Și, sincer… adaugă el, aproape plictisit… poate e mai bine așa.

Lumea se oprește.

— Ce…?

— Nu eram pregătit pentru copilul ăsta. Niciodată nu am fost. Tu ai insistat. Tu ai vrut asta. Eu doar… am mers cu valul.

Simt cum tot corpul îmi îngheață mai tare decât zăpada din jur.

— E copilul tău… șoptesc.

— Nu mai contează, spune el. O să spun că a fost un accident. Toată lumea o să creadă asta. Și eu o să pot… să o iau de la capăt.

Cu ea.

Nu spune numele Biancăi. Nu este nevoie.

În acel moment, nu mai simt durere. Nu mai simt frig. Simt doar o claritate tăioasă.

— Să nu vii, spun încet.

— Oricum nu veneam.

Apelul se închide.

Rămân acolo, în genunchi, cu telefonul în mână, privind în gol.

Și apoi… ceva se schimbă.

Nu mai sunt femeia care a vrut să creadă. Nu mai sunt soția care a ignorat semnele. Nu mai sunt cea care așteaptă să fie salvată.

Sunt mamă.

Și trebuie să supraviețuiesc.

Îmi strâng dinții și mă ridic. Corpul îmi tremură, dar nu mă opresc. Încep să merg. Nu știu exact în ce direcție, dar știu că trebuie să cobor. Undeva, mai jos, trebuie să fie drumuri, oameni, ajutor.

Fiecare pas este o luptă. Zăpada este adâncă, vântul mă împinge înapoi, iar piciorul rănit îmi cedează aproape la fiecare pas. Dar continui.

— Pentru tine… șoptesc, mângâindu-mi burta.

Timpul trece. Cerul începe să se lumineze ușor. Furtuna se domolește.

La un moment dat, aud ceva.

Un zgomot slab. Un motor.

Îmi ridic capul brusc.

— Aici! strig cât pot de tare. Aici!

Flutur brațele. Aproape cad. Dar nu mă opresc.

Sunetul se apropie.

Un snowmobil.

Două siluete.

Salvamont.

Când mă văd, accelerează. Ajung la mine în câteva secunde.

— Doamne… spune unul dintre ei, coborând rapid. Ești rănită?

Nu pot răspunde. Lacrimile îmi curg fără oprire. Dau doar din cap.

— Este însărcinată! strigă celălalt. Repede!

Mă ridică cu grijă, mă așază pe targă. Îmi verifică pulsul, respirația.

— O să fie bine, îmi spune unul dintre ei, privind direct în ochii mei. Ești în siguranță acum.

Pentru prima dată după ore întregi, cred asta.

Închid ochii.

Când îi deschid din nou, sunt într-un salon alb, cald. Sunetul aparatelor este constant, liniștitor. Îmi simt corpul greu, dar viu.

Prima reacție este să-mi duc mâna la burtă.

— Bebelușul… șoptesc.

O asistentă se apropie imediat.

— Este bine, spune ea cu un zâmbet cald. A fost un miracol, dar este bine. Și tu la fel.

Lacrimile îmi curg din nou. Dar de data asta sunt diferite.

Ușa se deschide. Un medic intră, îmi explică pe scurt: hipotermie, contuzii, dar fără complicații majore. Sunt norocoasă. Foarte norocoasă.

Norocoasă.

Cuvântul acesta are un gust ciudat acum.

Mai târziu, poliția vine să vorbească cu mine. Le spun tot. Fiecare detaliu. Fiecare cuvânt rostit de Andrei. Nu mai protejez nimic.

Nu mai protejez pe nimeni.

Zilele trec. Mă recuperez încet. Telefonul meu este acum plin de mesaje. De la familie. De la prieteni. Și, inevitabil, de la Andrei.

Nu răspund.

Apoi, într-o dimineață, un ofițer intră în salon.

— Doamnă… soțul dumneavoastră a fost reținut.

Îl privesc, fără să clipesc.

— Pentru…?

— Neglijență gravă și omisiunea acordării de ajutor. Și… alte lucruri care au ieșit la iveală.

Închid ochii pentru o secundă.

Nu simt bucurie. Nu simt răzbunare.

Simt… liniște.

Pentru prima dată, liniște.

Îmi privesc burta, îmi așez palma peste ea.

— Suntem bine, șoptesc.

Și, pentru prima dată de când totul începe, nu mai există frică în vocea mea.

Doar adevăr.