Doctorul Ionescu a schimbat o privire gravă cu ei.

— Asta nu a fost o reacție alergică, a spus medicul în șoaptă.

— Vreți să spuneți că… cineva i-a făcut asta?

— Da, doamnă, cineva i-a provocat aceste leziuni, intenționat, cu o substanță toxică. Din păcate, vorbim despre o formă de otrăvire lentă prin piele, foarte rară, dar extrem de periculoasă. Și, cel mai grav, nu e un accident.

Simțeam că lumea mi se prăbușește. Maria era acasă, cu vecina noastră, și nu aveam nici cea mai mică idee ce urma să se întâmple cu Mihai. În timp ce el era transportat cu ambulanța la Spitalul Județean din Pitești, eu am fost rugată să rămân pentru declarații. Încercam să le povestesc tot ce știam, dar mintea îmi era un haos. Voiam doar să fiu lângă el.

Câteva ore mai târziu, l-am găsit pe Mihai într-un salon izolat. Avea perfuzii în ambele brațe, iar fața îi era palidă, aproape cenușie. M-a privit și a zâmbit slab.

— Știam că n-o să mă lași singur, a murmurat el.

M-am așezat lângă patul lui și l-am luat de mână. Lacrimile îmi curgeau fără oprire.

— Mihai… ce se întâmplă? Cine ți-a făcut asta?

A oftat adânc și, pentru prima oară în viața noastră, am văzut frică în ochii lui.

— Nu pot să-ți spun tot. Nu încă. Nu aici.

În zilele următoare, investigațiile medicale au confirmat bănuielile: pielea lui fusese expusă repetat la o substanță numită dioxină – un compus toxic rezultat din prelucrarea anumitor materiale plastice la temperaturi foarte înalte. Dar această substanță nu se găsea la îndemâna oricui. Era nevoie de cunoștințe și acces specific.

Poliția a început să cerceteze șantierul unde lucra Mihai, iar acolo au găsit primele indicii concrete. Într-un vestiar vechi, într-un colț unde nimeni nu prea intra, au descoperit recipiente suspecte, ascunse într-o cutie de carton. Printre ele — unul fără etichetă, cu urme ale aceleiași substanțe găsite pe spatele lui Mihai.

Totodată, colegii de muncă au început să vorbească. Se pare că Mihai avusese un conflict cu noul șef de echipă, un bărbat numit Toma. Era un tip dur, agresiv, venit din București „cu pile”, care își făcuse rapid dușmani printre muncitori. Mihai îl prinsese într-o zi furând materiale de construcție și îl amenințase că îl va da în vileag.

A doua zi, Mihai a fost mutat la o altă secție și i s-a schimbat dulapul din vestiar. Și exact de atunci au început simptomele.

Am simțit un val de furie urcând în mine. Cum era posibil să ajungem aici? Soțul meu era otrăvit pentru că îndrăznise să spună adevărul?

Poliția l-a reținut pe Toma pentru interogatoriu. S-a dovedit că avea antecedente: mai fusese anchetat pentru furt de materiale, dar dosarele se clasaseră din lipsă de probe. De data asta, însă, lucrurile erau diferite. Aveau substanța, aveau martori, și aveau și motivul.

Mihai a stat în spital două săptămâni. A fost o perioadă cumplită, mai ales pentru Maria, care nu înțelegea de ce tati nu vine acasă. Îi duceam desene și îmbrățișări din partea ei, iar Mihai plângea în tăcere de fiecare dată. Nu voia să-i arătăm cât de gravă era situația.

— Să nu o speriem, îmi repeta. Trebuie să rămână copil.

După externare, a urmat un tratament lung cu detoxifiere și imunostimulatoare. În paralel, procesul împotriva lui Toma a început. Era un caz mediatizat, iar avocatul nostru — un bărbat tânăr și hotărât — a reușit să construiască un dosar solid.

Dar partea cea mai grea abia atunci a început. Pentru că, deși Mihai se întorcea acasă, nu mai era același om.

Era slăbit, anxios, se trezea în toiul nopții plin de transpirație, și avea momente de tăcere în care părea că fuge de ceva invizibil. Nu mai suporta nici să treacă pe lângă un șantier. Corpul lui se refăcea greu, dar sufletul — și mai greu.

Am simțit, în acele luni, ce înseamnă cu adevărat să-ți fie teamă. Nu de moarte, ci de pierderea celui pe care îl iubești cu fiecare fibră a ființei tale. M-am trezit în mijlocul nopții căutându-i mâna, doar ca să știu că încă respiră.

Maria a fost lumina noastră. Fără să știe, cu joaca ei, cu poveștile inventate și zâmbetele din suflet, ea ne-a ținut împreună. Într-o seară, după ce am adormit-o, Mihai mi-a spus în șoaptă:

— Nu știu ce m-a ținut în viață, dar cred că a fost vocea ta… și râsul Mariei.

Procesul a durat șapte luni. Toma a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru tentativă de omor calificat și alte fapte conexe. Nu era mult, dar era ceva. Am simțit că, măcar o dată, dreptatea a învins.

Cu banii obținuți din despăgubiri, am decis să începem o viață nouă. Ne-am mutat într-o comună mai liniștită, aproape de Curtea de Argeș. Am cumpărat o căsuță cu grădină, unde Maria poate alerga în voie, iar Mihai a început să lucreze în tâmplărie, ceva ce îl pasionează de mic. Nu mai vrea să audă de construcții. Nu-l pot condamna.

Uneori, când îl privesc cum lucrează lemnul cu răbdare, văd în ochii lui o liniște pe care n-a avut-o niciodată înainte. Acel incident ne-a schimbat, dar nu ne-a distrus. Ne-a învățat că viața poate fi fragilă, dar și cât de puternici putem fi când ne avem unii pe alții.

Într-o seară liniștită de vară, stăteam toți trei pe bancă, în fața casei. Maria desena cu cretă pe alee, iar Mihai mă ținea de mână.

— Dacă n-ai fi fost tu, cred că m-aș fi pierdut de tot, mi-a spus.

— Dacă n-ai fi fost tu, n-aș fi știut ce înseamnă curajul, i-am răspuns.

Pentru că asta e adevărul: nu mereu viața te lovește pe față. Uneori te rănește în tăcere, lent, dar cu aceeași cruzime. Iar atunci când ai impresia că nu mai poți, dragostea devine armura ta.

Și așa, povestea noastră, care a început cu bubițe ciudate pe spate și un strigăt la Urgență, s-a transformat într-o lecție de viață. O lecție despre încredere, supraviețuire și forța tăcută a iubirii.