L-am ridicat cu mâinile tremurânde. Țesătura era îngălbenită de vreme, legată cu un fir subțire negru. Era clar că fusese ascuns acolo de foarte mult timp.

Degetele îmi tremurau necontrolat când am început să îl desfac încet și când am desfăcut în sfârșit nodul firului negru, o hârtie veche, împăturită în patru, a alunecat afară, alături de un pandantiv minuscul în formă de inimă, din argint înnegrit de trecerea anilor. Pandantivul avea o zgârietură adâncă pe o latură și, când l-am deschis, înăuntru era o fotografie minusculă, aproape ștearsă, cu o femeie pe care nu o recunoșteam. Nu eram eu.

Am desfăcut hârtia cu inima în gât. Scrisul tremurat părea grăbit, scris parcă sub presiune. Era în mâna lui Alexandru. Nu aveam nicio îndoială. Am recunoscut imediat literele ușor înclinate și felul în care făcea buclele la litera „r”. Am citit cu voce tare, de parcă asta mi-ar fi dovedit că nu visez:

„Dacă cineva găsește asta, înseamnă că nu am mai apucat să spun adevărul. Nu a fost un accident. Mă tem că mă vor omorî curând. Știu cine sunt. Știu ce au făcut. Ghiveciul ăsta e tot ce pot folosi ca să las ceva în urmă, poate măcar așa se va face dreptate. Elena, dacă tu citești asta, iartă-mă că nu ți-am spus nimic. Am vrut doar să te protejez.”

Am scăpat hârtia din mână și am început să tremur. M-am sprijinit de perete, cu lacrimile țâșnind necontrolat. Cine l-ar fi vrut mort pe Alexandru? Și mai ales… de ce?

Am sunat imediat la poliție. Vocea mea era spartă, haotică, dar am reușit să le spun unde locuiesc și ce am găsit. Au venit în mai puțin de douăzeci de minute, cu echipă de criminaliști, doi inspectori și o grămadă de întrebări.

Hârtia și pandantivul au fost preluate ca probe. Mi-au luat declarație completă. Am repetat de trei ori cum s-a întâmplat totul. M-au întrebat dacă bănuiam pe cineva. Am negat, deși deja începuseră să mi se formeze în minte umbre din trecut pe care le ignorasem sau nu le înțelesesem atunci.

La o săptămână după, am fost chemată la secție. M-au condus într-un birou unde m-a așteptat inspectorul Stoica, un bărbat în vârstă, cu ochi de vultur și o răbdare neliniștitoare.

„Doamnă Dobre, v-am chemat pentru că analiza scrisului confirmă că e al soțului dumneavoastră. Și în baza noilor dovezi, am redeschis cazul. Avem câteva piste și trebuie să vă punem niște întrebări.”

Am dat din cap, deși inima mea bătea de parcă voia să-mi iasă din piept.

„Soțul dumneavoastră lucra la acea firmă de construcții, nu? Dobre Construct?”

„Da,” am răspuns. „Era director adjunct.”

„Știți dacă era implicat în vreo investigație internă? Sau dacă avea conflicte cu cineva de acolo?”

„Nu mi-a spus niciodată nimic.”

Stoica m-a privit lung, cu ochii lui pătrunzători.

„Pentru că, din ce am descoperit, Alexandru începuse să investigheze anumite contracte false încheiate între firma unde lucra și o companie-fantomă. Mai exact, milioane de lei erau transferate către acea firmă fictivă pentru lucrări care nu existau. Am vorbit cu un fost coleg de-al lui care ne-a spus că Alexandru devenise foarte precaut în ultimele săptămâni. Îi spusese că ‘se simte urmărit’.”

Am simțit cum mă ia cu amețeală.

„Dar de ce nu mi-a spus nimic?”

„Poate pentru că a vrut să vă țină departe de pericol. Poate că știa ce riscă dacă vorbește.”

A doua zi, poliția a revenit la mine acasă și a ridicat mai multe obiecte ale lui Alexandru — un laptop vechi, agende, chiar și un telefon mobil pe care îl păstrasem deși nu-l mai deschisesem de ani.

După alte câteva săptămâni, au început să apară rezultatele. Pe laptop au găsit un document criptat, dar și o înregistrare vocală. În ea, vocea lui Alexandru spunea cu teamă:

„Am descoperit tot. Documentele sunt ascunse în spațiul din spatele raftului din birou. Dacă mi se întâmplă ceva, să știi, Elena, că tot ce am făcut a fost pentru tine. Nu te apropia de Mihai Rusu.”

Mihai Rusu. Numele mi-a înfipt un cuțit în suflet. Îl știam. Îi fusese cel mai bun prieten lui Alexandru. Îl cunoșteam de ani de zile, venea la noi la masă, aducea vin și glume, ne povestea bancuri. Era un om jovial, unchiul bun pe care nu l-am avut niciodată.

Mi s-a făcut greață.

Am alergat în birou, am dat la o parte toate cărțile de pe raftul mare de stejar și am început să pipăi panourile din spate. Într-un colț, am găsit o adâncitură mică, aproape insesizabilă. Am apăsat. O placă s-a desprins ușor și în spatele ei era un plic gros.

L-am dus direct la poliție.

Înăuntru erau copii după contracte false, semnături, transferuri bancare, toate legate de Rusu. Era implicat direct în schema frauduloasă și Alexandru, evident, voia să-l dea în vileag.

Două luni mai târziu, Mihai Rusu a fost arestat. A negat totul, dar probele erau clare. Sub presiunea dovezilor, a mărturisit că Alexandru îl descoperise și îl amenințase că va merge la presă. A plănuit totul împreună cu un angajat corupt din firmă. Au manipulat podeaua scării, au șters urmele după și s-au folosit de faptul că în seara aceea fusese pană de curent.

Timp de cinci ani, eu am trăit cu gândul că Alexandru a murit într-un accident stupid.

Dar, în realitate, el fusese asasinat.

Din cauza curajului lui.

Din cauza dreptății.

Am stat ore întregi pe canapea după ce am aflat totul, privind fotografia noastră de la nuntă. Nu mai aveam lacrimi. Doar o durere surdă și o liniște ciudată.

A doua zi, am mers în grădina din spatele blocului, acolo unde Alexandru obișnuia să bea cafeaua dimineața în weekend. Am plantat o nouă orhidee liliachie. Am îngropat sub ea pandantivul găsit în ghiveci și o copie a biletului lui.

Nu mai aveam nevoie de dovezi.

Dar aveam nevoie de un loc al adevărului.

Unde să știu că el, Alexandru, nu a murit degeaba.

Și, pentru prima dată în cinci ani, am simțit din nou că respir.

Ca și cum, odată cu floarea aceea nouă, viața mea începea din nou.

De data asta cu adevărul alături. Și cu dreptatea făcută.