Într-un sătuc liniștit de pe coasta Portugaliei, Elena și Matei Popescu își trăiau viața visată, conducând un restaurant cu specific mediteranean.

Oamenii locului îi îndrăgeau pe cei doi români care se stabiliseră acolo cu trei ani în urmă. În spatele acestei fericiri evidente, nimeni nu bănuia că înainte de a se împlini povestea lor de dragoste acolo, cei doi mai trecuseră prin multe alte aventuri. Poposeseră în Franța, Maroc și chiar Brazilia, reinventându-se de fiecare dată.

În acea dimineață însorită de vară, Elena, de pe terasa cu priveliște către ocean, pregătea un mic dejun când telefonul ei a sunat cu o noutate neașteptată:

„Victor Antonescu, magnatul financiar, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru multiple acuzații de crimă organizată.”

Simți brațele calde ale lui Matei – cunoscut odată drept Damian – înfășurându-se blând în jurul ei.

„S-a terminat,” șopti el cu sufletul ușurat. „După cinci ani de frământări, s-a sfârșit în sfârșit.”

Elena se întoarse, văzând ridurile fine din colțurile ochilor lui, cei care o priviseră cu dragoste și încredere în timpul călătoriei lor.

„Crezi că ne vom putea întoarce acasă într-o zi?” întrebă, deși răspunsul era oarecum știut.

Matei zâmbi trist și plin de hotărâre. „Aceasta este casa noastră acum, iubito. Aici suntem protejați. Aici suntem fericiți.”

Avea dreptate, începea o viață nouă împreună. Creaseră o comunitate de prieteni, o afacere de succes, și peste câteva luni familia lor va primi un nou membru.

Chiar dacă uneori îmi aminteam cu dor de viața de altădată, nu am regretat niciun moment decizia de a lăsa totul în urmă și de a păși în necunoscut alături de omul pe care îl iubeam.

„Știi,” spuse Damian, mângâind blând burta rotundă care creștea, „uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă ți-aș fi spus adevărul de la început.”

Am zâmbit, aducându-mi aminte de primele noastre zile de fugă – lacrimile, certurile, momentele tensionate în care l-am disprețuit pentru deciziile sale directe.

„Probabil nu am fi ajuns nicăieri aproape de aici,” am răspuns sincer. „Uneori, iubirea are nevoie și de o minciună micuță pentru a crește și a supraviețui.”

Departe, valurile oceanului se loveau cu regularitate de țărm, asemănător cu bătăile inimilor noastre care, împotriva tuturor așteptărilor, continuau să lupte împreună.

Damian își apropie fruntea de a mea. „Avem cea mai neobișnuită poveste de iubire.”

„Așa este,” am izbucnit în râs. „Cine ar mai spune că soțul lor a murit în ziua nunții—și asta a fost doar începutul poveștii minunate?”

Vă rugăm să vă împărtășiți gândurile și comentariile! Suntem curioși să aflăm ce credeți despre povestea noastră!