Am rămas cu ochii la ecran, mâinile îmi tremurau. Nu mai vorbisem de ani de zile – de când îl părăsisem ca să mă mărit cu Cristian, în ciuda tuturor avertismentelor lui.

Alegeam atunci „dragostea” în locul familiei. Am sunat înapoi. În clipa în care i-am auzit vocea, am izbucnit în plâns. N-am mai putut ascunde nimic. Nici nu voiam.

A urmat o liniște grea. Apoi, vocea tatălui meu, calmă, dar fermă: — Andreea… unde ești acum? A fost clipa în care totul a început să se schimbe…

…Îi aud respirația grea la celălalt capăt al telefonului. Nu mă grăbește. Tata a fost mereu genul de om care știe că uneori tăcerea scoate adevărul mai repede decât întrebările.

— Sunt… acasă, șoptesc. La Cristian. În București.

— Ești în siguranță acum? întreabă el, rar, apăsat.

Mă uit în jurul băii. Genunchii îmi tremură, buzele îmi sunt vineții, iar dincolo de ușă aud pașii lui Cristian, nervoși, plimbându-se prin living.

— Nu… răspund sincer. Nu cred.

Nu țipă. Nu înjură. Nu face promisiuni dramatice. Tata doar inspiră adânc.

— Ascultă-mă cu atenție, Andreea. Nu închide telefonul. Pune-l pe masă, cu microfonul liber. Îmbracă-te gros, ia doar actele și ieși din casă. Acum.

— Tata, nu pot… dacă mă vede…

— Poți, spune el. Și o vei face. Oamenii mei sunt deja pe drum.

Cuvintele acelea mă lovesc mai tare decât gerul de afară. „Oamenii mei”. Ani întregi am refuzat să văd realitatea. Tatăl meu nu era doar un antreprenor de succes. Era unul dintre cei mai bogați oameni din România. Un om care avea resurse, influență, putere. Și pe care eu îl respinsesem din orgoliu.

Îmi pun rapid un pulover gros, o geacă, o pereche de cizme. Mâinile îmi tremură atât de tare încât abia reușesc să-mi închid fermoarul. Iau buletinul, certificatul de căsătorie, dosarul medical de sarcină. Telefonul rămâne pe masă, cu apelul deschis.

Deschid ușa băii.

Cristian e în hol. Mă privește cu dispreț.

— Unde crezi că te duci? mârâie.

Nu răspund. Trec pe lângă el. Îmi apucă brațul.

— Te-am lăsat să intri în casă. Vrei să te scot iar afară?

În clipa aceea, din telefon se aude vocea tatălui meu, clară, rece, fără urmă de emoție:

— Dacă mai pui mâna pe fiica mea, o vei regreta pentru tot restul vieții tale.

Cristian încremenește. Se uită la telefon, apoi la mine. Râde forțat.

— Ce-i asta, Andreea? Alt teatru? L-ai pus pe tac-tu să facă pe durul?

— Cristian, spune tata, nu mă interesează ce crezi. În momentul acesta, fiecare cuvânt și fiecare gest al tău sunt înregistrate. Și documentate.

Fața lui se schimbă. Îi văd pentru prima dată nesiguranța.

— Ieși din casa mea, Andreea, mormăie el. Du-te unde vrei.

Nu mai aștept. Deschid ușa și ies în noapte.

Aerul înghețat îmi taie respirația, dar nu mai simt frică. Simt ceva nou. O determinare dureroasă, dar clară. Mă sprijin de gard și aștept.

Nu trec nici zece minute. Două mașini negre opresc în fața casei. Din ele coboară doi bărbați în paltoane groase și o femeie. O recunosc imediat. Este Irina, asistenta personală a tatălui meu.

— Andreea, dragă… spune ea și mă cuprinde cu grijă. Ești bine?

Nu pot răspunde. Plâng. Plâng cum n-am mai plâns niciodată. Plâng pentru tot ce am îndurat, pentru copilul din mine, pentru anii pierduți.

Mă ajută să urc într-una dintre mașini. Unul dintre bărbați vorbește la telefon, concis, profesional. Aud cuvinte ca „poliție”, „ordin de protecție”, „medic legist”.

Mașina pornește.

— Unde mergem? întreb, epuizată.

— La un spital privat, spune Irina. Tatăl tău a cerut tot ce e mai bun. Doctorii sunt pregătiți.

În noaptea aceea, sunt consultată de trei medici. Hipotermie ușoară, contracții premature, stres sever. Copilul e speriat, spune doctorul, dar în viață. Inima lui bate bine.

Când aud asta, leșin de ușurare.

Mă trezesc într-o rezervă caldă, albă. Tata stă pe un scaun lângă pat. A îmbătrânit. Părul lui e complet alb acum. Când mă vede că deschid ochii, se ridică brusc.

— Andreea…

— Îmi pare rău, tata, șoptesc. Am greșit.

Se apleacă și mă ia în brațe cu o grijă infinită.

— Nu tu ai greșit. Niciodată nu e vina victimei.

Plângem amândoi. Fără vorbe. Fără explicații.

În zilele următoare, totul se mișcă rapid. Prea rapid pentru cineva ca mine, obișnuită să trăiască în frică și tăcere. Poliția vine la spital. Dau declarație. Medicul legist confirmă urmele. Înregistrarea apelului e probă.

Cristian este ridicat de acasă pentru audieri. Încearcă să nege. Să mintă. Să joace rolul soțului îngrijorat.

Dar nu mai are cu cine.

Avocații tatălui meu se ocupă de tot. Cer ordin de protecție. Cer divorț. Cer custodie exclusivă. Cer despăgubiri.

Presa află. Inițial doar zvonuri. Apoi confirmări. Un om de afaceri cunoscut își salvează fiica însărcinată dintr-o căsnicie abuzivă. Numele lui Cristian apare în articole. Fotografii cu casa, cu poliția, cu mine intrând în spital.

Cristian mă sună de zeci de ori. Mesaje. Amenințări. Rugăminți. Promisiuni.

Nu răspund.

Tata mă mută într-un apartament securizat, aproape de el. Am pază. Am psiholog. Am liniște. Pentru prima dată după ani de zile, pot dormi fără să tresar la fiecare zgomot.

Dar pedeapsa lui Cristian nu se oprește la tribunal.

Tata nu e un om răzbunător în sens vulgar. E un om al consecințelor.

Aflăm că firma la care Cristian lucra ca manager avea contracte importante cu mai multe companii controlate indirect de tata. Contracte perfect legale, dar fragile.

Într-o singură săptămână, acele contracte sunt reziliate. Legal. Corect. Fără scandal.

Cristian este concediat.

Prietenii lui încep să se distanțeze. Nimeni nu vrea să fie asociat cu un bărbat acuzat de abuz asupra unei femei însărcinate. Mai ales când tatăl ei e cine e.

Procesul începe. Cristian apare în fața instanței palid, slăbit, nervos. Mă privește cu ură.

Eu îl privesc calm.

Judecătorul ascultă. Martori. Medici. Polițiști. Psihologi.

Când vine rândul meu să vorbesc, mă ridic încet. Mă sprijin de masă. Burta mea e mare acum. Copilul se mișcă.

— Am tăcut ani de zile, spun. Pentru că mi-a fost rușine. Pentru că mi-a fost frică. Pentru că am crezut că merit. Azi vorbesc pentru mine și pentru copilul meu. Ca să nu mai trăim niciodată în teroare.

Cristian e condamnat. Nu la ani mulți de închisoare, așa cum visează unii. Dar suficient. Un dosar penal. Un cazier. Ordin de restricție. Obligația de a urma consiliere psihologică. Pierderea oricărei șanse de custodie.

Pentru el, care trăia din control și aparențe, e sfârșitul.

Pentru mine, e începutul.

Câteva săptămâni mai târziu, nasc o fetiță. Prematur, dar sănătoasă. O țin la piept și simt cum tot răul din lume nu mai are putere asupra mea.

— Cum o chemi? mă întreabă tata.

— Speranța, răspund. Pentru că ea e dovada că se poate ieși din întuneric.

Într-o dimineață, la câteva luni după naștere, primesc un plic. Scrisul lui Cristian. Îl deschid fără emoție.

„Mi-ai distrus viața.”

Zâmbesc trist.

Nu. El și-a distrus viața în clipa în care a crezut că poate zdrobi un om fără consecințe.

Îmi iau fetița în brațe și privesc pe fereastră. Soarele răsare peste București. Nu mai e orașul fricii mele. E orașul în care am supraviețuit.

Și știu, cu o certitudine liniștitoare, că nimeni nu ne va mai spăla vreodată cu gheață. Nici la propriu, nici la figurat.