Mi-am anulat toate planurile, mi-am luat cheile și i-am urmărit în secret.

M-am strecurat în mașină și am pornit motorul la câteva minute după ce au ieșit din fața blocului. Am păstrat distanța, conduita unei femei care nu vrea să fie văzută, dar nici să piardă urma. Mi se părea ireal ce făceam. Inima îmi bătea atât de tare încât auzeam fiecare pulsație în urechi. Încercam să nu-mi las mintea să zboare prea departe, dar Ana… Ana nu avea niciun motiv să inventeze așa ceva.

După vreo douăzeci de minute, mașina lui Mihai s-a oprit în fața unei case cu gard înalt, într-un cartier liniștit dintr-o comună de la marginea orașului. Nu era deloc casa mamei lui, pe care o știam foarte bine. Am parcat mai departe și am coborât din mașină încet, ferindu-mă de priviri.

Copiii au sărit din mașină veseli, iar Mihai a bătut la poartă. A deschis o femeie în jur de 30 de ani, brunetă, cu părul lung prins într-o coadă. Zâmbea cald. Darius s-a dus direct în brațele ei, iar Ana a intrat în curte fără să ezite. Mihai i-a dat un sărut pe obraz femeii și a intrat după copii.

Am înțepenit.

Creierul refuza să accepte ce vedeam. Nu era „bunica”, era o femeie tânără, iar copiii o cunoșteau bine. O iubeau. O văzusem în privirea lor. Am simțit cum mi se frânge ceva în mine. Nu eram geloasă. Nu încă. Eram furioasă. Trădată. Tulburată până în măduva oaselor. Mi-am scos telefonul, mâinile îmi tremurau, și am făcut câteva poze. Dovezi. Nu știam ce aveam să fac cu ele, dar aveam nevoie să nu cred că am visat.

Am stat acolo aproape o oră. Vedeam cum femeia le aducea clătite, cum se jucau cu o pisică albă, cum Mihai râdea. Râdea! Nu mai râsese așa acasă de luni bune.

M-am întors acasă buimacă, cu mintea în ceață. Nu i-am spus nimic în seara aceea. I-am lăsat să se întoarcă, să-și joace rolul. Mihai s-a comportat normal, ca de obicei. L-am privit atent în timp ce le povestea copiilor ceva despre niște desene animate și am simțit o greutate care îmi apăsa pieptul. Nu puteam dormi. Îl iubeam. Sau îl iubisem. Nu știam ce mai simt. Dar știam că merit un adevăr. Copiii meritau un adevăr.

A doua zi, duminică, m-am așezat pe canapea cu Ana. Am luat-o în brațe și i-am spus cât de mult o iubesc. Apoi am întrebat-o blând: „Puiule, cine e doamna aceea unde mergeți?”

A clipit mirată. „Nu știu cum o cheamă… Mihai îi spune doar „Lavinia.” Dar e drăguță. Ne face prăjituri și are o pisică. Și uneori, doarme și tati acolo.”

Inima mi s-a oprit pentru o secundă. „Cum adică… doarme acolo?”

Ana s-a înroșit. „O dată ai zis că ai răcit și el ne-a dus acolo și a spus că trebuie să stea cu noi peste noapte, ca să nu ne îmbolnăvim. Și doamna Lavinia i-a adus pijamale.”

Am simțit cum sângele îmi urcă în tălpi. Nu mai era loc de îndoială.

Luni dimineața, l-am așteptat să plece la serviciu și l-am confruntat printr-un mesaj rece: Știu unde ai fost sâmbătă. Știu cine este Lavinia. Nu mai minți. Când vii acasă, vreau să discutăm, altfel plec eu cu copiii.

N-a răspuns. Orele au trecut chinuitor. La prânz, am primit un mesaj sec: Ajung la 6. Vom vorbi.

A venit la timp, dar cu fața trasă. Copiii erau la bunica mea, i-am rugat să doarmă acolo. Ne-am așezat la masa din bucătărie, iar eu am scos telefonul și am pus pozele pe masă.

„Vrei să-mi explici?” am întrebat, cu vocea mai calmă decât mă așteptam.

Mihai și-a trecut mâna prin păr și a oftat. „Nu e ce crezi.”

Am râs scurt. „Te rog, nu te coborî la clișee. Copiii mei știu cine e Lavinia. Știu că dormi acolo. Tu știi cât de traumatizant e asta pentru ei? Minți. Pe ei. Pe mine.”

S-a prăbușit pe scaun. „Am cunoscut-o la serviciu… după ce a murit tata. Eram praf. Tu erai mereu ocupată cu copiii, cu jobul tău. Ea m-a ascultat. A fost blândă. Am început cu cafele, apoi discuții lungi, apoi… Da, s-a întâmplat. Nu voiam să se ajungă aici.”

„Și copiii? De ce i-ai dus acolo? De ce ai implicat copiii într-o minciună atât de murdară?” am țipat.

„Pentru că… pentru că ea a devenit parte din viața mea. Și a lor. Și m-am mințit că e mai bine să o cunoască. Să se obișnuiască.”

Mi-am pus mâinile pe față și am plâns în hohote. Era ca și cum cineva îmi luase viața și o răsucise pe dos. Bărbatul în care avusesem cea mai mare încredere devenise un străin.

„Vreau să divorțăm,” am spus. „Copiii rămân cu mine. Vom stabili vizite. Legale. Fără minciuni. Și fără ‘bunici’ inexistente.”

A vrut să protesteze, dar am ridicat mâna.

„Ai distrus ceva ce nu vei mai putea repara niciodată. Mă doare mai puțin că m-ai înșelat decât că i-ai folosit pe copiii noștri ca acoperire.”

S-a ridicat încet și a plecat fără să mai spună nimic.

În săptămânile următoare, am intrat într-un vârtej de avocați, ședințe și lacrimi. Am vorbit mult cu Ana și Darius, cât se poate de sincer, dar adaptat vârstei lor. Le-am explicat că uneori, oamenii mari fac greșeli. Că nu e vina lor. Că tati nu va dispărea din viața lor, dar mama nu mai poate trăi într-o minciună.

Mihai a încercat să repare lucrurile. Mi-a adus flori, a lăsat mesaje. Dar era prea târziu. Am descoperit o forță în mine pe care nu știam că o am. Începusem să respir din nou. În fiecare dimineață îmi beam cafeaua în liniște, fără nod în gât. Mă uitam la copii și vedeam liniște în ochii lor.

După câteva luni, am găsit un apartament mic, dar cochet, în care ne-am mutat. Mi-am redecorat viața, la propriu și la figurat. Am reluat pasiuni vechi — pictura, mersul pe munte, cititul nopțile târziu. Am redescoperit femeia care fusesem înainte de a deveni doar „mama” sau „soția lui Mihai.”

Lavinia? A rămas cu Mihai. Copiii merg acolo uneori, dar cu mine știu că pot vorbi deschis. Am creat un pact de sinceritate între noi. Am învățat că, uneori, adevărul doare. Dar mai tare doare minciuna. Iar uneori, trădarea nu vine cu țipete, ci cu zâmbete false și cuvinte dulci.

Dar am supraviețuit. Nu doar supraviețuit. Am crescut. M-am reconstruit.

Și, într-o zi, când Ana a venit la mine și mi-a spus: „Mami, tu ești cea mai curajoasă persoană din lume,” am știut că am făcut ce trebuia.

Pentru mine. Și pentru ei.