Pentru prima dată în ziua aceea, am zâmbit. „Aaa,” am zis încet. „Pentru că nu ești în Franța.” Liniște. Și apoi am închis.

Dimineața următoare am ajuns la spital mai devreme decât de obicei. Mi-am pus halatul alb, mi-am strâns părul într-un coc perfect, mi-am aplicat rujul roșu aprins și am intrat în salonul de gardă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Colegii mei au remarcat că arăt mai bine decât de obicei. Le-am zâmbit și le-am spus că în sfârșit am dormit bine. Era adevărat — pentru prima dată după mult timp, somnul meu nu fusese tulburat de îndoieli sau întrebări fără răspuns. Totul era clar.

La amiază, în pauza de masă, am coborât în parcarea spitalului. Mă aștepta acolo avocatul meu, domnul Radu Dima, un bărbat în vârstă, calm și mereu îmbrăcat impecabil. Mi-a întins un dosar subțire.

— Actele de divorț sunt pregătite. Și, așa cum ai cerut, cererea de partaj anticipat. Ai fost atentă, Elena. Foarte atentă. Ai făcut totul legal, pas cu pas. Dacă el încearcă să conteste ceva, nu are nicio șansă.

Am luat dosarul, l-am pus în geantă și am încuviințat din cap.

— Mulțumesc, domnule Dima. Următorul pas?

— Începem procedura de notificare. Dar, sincer, cred că se va întoarce mai repede decât îți imaginezi.

Avea dreptate.

Seara, când am ajuns acasă, Andrei mă aștepta în fața blocului. Nu mai era acel bărbat relaxat care mă săruta pe frunte. Era neras, cu ochii umflați și privirea rătăcită.

— Ce naiba ai făcut? Ce-i cu conturile? Cu apartamentele? Cu tot?

— Ai spus că ești în Franța, i-am răspuns, trecând pe lângă el și urcând scările. Ai mințit.

M-a urmat până în apartament. L-am lăsat să intre. Nici măcar n-a observat că multe dintre lucrurile lui lipseau deja. Le trimisesem în garsoniera pe care o avea în acte pe numele unei mătuși. Garsoniera unde, întâmplător, fusese văzut deseori intrând cu „prietena” lui, noua mămică.

— Ascultă, Elena, nu e ceea ce crezi tu. A fost o greșeală. O rătăcire. S-a întâmplat. Dar nu înseamnă că nu te iubesc. Pe tine te iubesc. Pe ea… a fost doar o complicație.

L-am privit în tăcere. L-am lăsat să-și spună poezia. Apoi i-am întins dosarul din geantă.

— Asta e ceea ce trebuie să semnezi. Ai o lună să găsești un avocat. Și, dacă încerci să te atingi de ceva ce nu-ți mai aparține, te avertizez că am probe. Am înregistrări, am martori, am dovezi că ai comis fals în acte. Îți amintești când m-ai pus să semnez împuternicirea aia pentru investiția din Constanța? Am aflat că nu era pentru ce mi-ai spus.

S-a așezat pe canapea, înlemnit. N-a mai zis nimic. Abia atunci și-a dat seama că jocul se terminase. Că pierduse.

— Și fetița? m-a întrebat încet.

— Nu e problema mea. Să ai grijă de ea. Și de mama ei. Dar fără banii mei.

A doua zi, am depus actele la tribunal. Lumea mea nu s-a prăbușit. S-a reașezat. Mi-am reluat viața, cu pași mici dar siguri. Nu i-am spus nimănui, nici măcar părinților mei, ce se întâmplase cu adevărat. În fața colegilor și prietenilor, eram „Elena care divorțează amiabil, pentru că drumurile lor s-au separat în timp”. Doar eu și Radu Dima știam adevărul.

La spital, timpul trecea repede. Viața mergea mai departe, cu pacienți, operații, urgențe. Însă într-o zi, în pauza de masă, o femeie s-a așezat la masa mea din curtea spitalului. Avea părul prins lejer într-un coc, un copil mic în marsupiu și o privire obosită.

— Elena? mă întrebă ea.

Am înlemnit.

— Mă cheamă Alina. Presupun că știi cine sunt.

Am dat ușor din cap. Nu aveam chef de scandaluri, dar nici nu aveam de gând să fug.

— Nu sunt aici să te cert. Nici să-l apăr. Adevărul e că nici eu nu știam că e căsătorit. Mi-a spus că e divorțat. Că voi sunteți despărțiți de luni bune. Abia după ce am născut și am intrat pe aplicația bancară, din greșeală, am început să bănuiesc. El mi-a cerut să semnez niște acte… și mi-a fost frică. Am întrebat o cunoștință avocat și… mi-a spus cine e adevărata soție.

— Și acum?

— Acum? Am vorbit cu ai mei. M-am mutat la părinți, la Bacău. Vreau să-mi cresc fata liniștită. Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi că îmi pare rău.

Am simțit o durere ciudată în piept. Nu pentru Andrei. Ci pentru mine, pentru anii pierduți, și pentru fata asta tânără care îmi vorbea cu sinceritate. Nu i-am răspuns imediat. Dar am scos din geantă o carte mică — o agendă elegantă.

— Aici sunt câteva contacte de terapeuți buni. Unii fac și consiliere post-partum. E greu. Știu că e greu. Dar nu ești singură. Și n-ai de ce să-ți ceri iertare. Nu tu ai trăit în minciună.

A luat cartea, a înclinat capul ușor, și a plecat. N-am mai văzut-o niciodată.

Andrei a continuat să încerce să mă contacteze vreo două luni. Apoi a tăcut. Ultima dată când am auzit de el, vindea mașini second-hand în Germania și locuia într-o rulotă.

Într-o sâmbătă dimineața, la aproape un an după tot ce s-a întâmplat, am deschis balconul, am făcut o cafea, și am privit orașul trezindu-se. Simțeam liniște. Nu bucurie, nu tristețe — ci echilibru. În bucătărie, pe perete, era o fotografie veche cu mine și Andrei, dintr-o excursie la Brașov. Am luat-o, am privit-o o clipă, apoi am pus-o în sertarul cel mai de jos, lângă amintirile care nu mai dor, dar nici nu mai contează.

Pentru că uneori, ca să-ți salvezi inima, nu trebuie să fugi. Trebuie doar să te oprești, să deschizi ochii… și să ștergi viața care te mințea, rând cu rând.