Am zâmbit pentru prima dată în acea seară — pentru că „cina surpriză” era pe cale să înceapă, iar felul principal era… adevărul.

.Vocea lui Andrei devenise din ce în ce mai disperată. Împingea ușa, bătea cu pumnii, iar Mirela începuse să plângă. Dar eu eram calmă. O liniște ciudată mă cuprinsese, de parcă toate bucățile care se rupseseră în mine în acea clipă se așezaseră la loc, doar că într-un alt mod. Mai rece. Mai calculat.

Am pregătit masa în sufragerie ca pentru o sărbătoare. Am scos fața de masă albă, farfuriile bune și am aprins câteva lumânări parfumate. Am pus în mijloc o sticlă de vin roșu, apoi m-am uitat în jur și am început să râd. Un râs gol, pe care nu-l mai recunoscusem nici eu.

În scurt timp, soneria a început să țiuie. Primii au fost părinții lui Andrei. Tatăl lui, domnul Viorel, mereu serios, a venit cu un buchet de flori. Mama lui, doamna Rodica, se uită suspicios prin apartament.

— Ce-i cu petrecerea asta? întrebă ea. Andrei nici nu ne-a pomenit de vreo aniversare.

— Tocmai asta e farmecul unei surprize, am răspuns eu zâmbind larg.

Apoi au intrat și ceilalți. Sora lui, Anca, cu soțul, iar în urma lor verișorii și mătușa Aurica, care deja se învârtea pe lângă masă, adulmecând scandalul ca pe mirosul de sarmale.

— Și unde-i Andrei? întrebă cineva.

— În baie, răspunsei eu simplu, în timp ce închideam ușa de la sufragerie și o blocam subtil cu un scaun.

Urletele din baie au atras imediat atenția tuturor. Mătușa Aurica s-a întors spre mine, cu ochii mari cât cepele.

— Ce se întâmplă acolo?

— Cineva își face baie cu spumă, am zis sec. Împreună cu… menajera.

Tăcerea care s-a lăsat a fost mai grea decât toate vorbele din lume. Doar Mirela plângea, iar Andrei bătea în ușă cu disperare. Tatăl lui s-a înroșit, iar mama lui a dus mâna la piept ca și cum i s-ar fi oprit inima.

— Asta e o glumă, Elena, nu? zise Anca.

— Nu. Asta e realitatea voastră servită pe tavă. Poftă bună, am răspuns eu, ridicând paharul de vin.

A urmat o explozie de reacții — strigăte, confuzie, întrebări. Apoi, dintr-un instinct de a-și salva imaginea, doamna Rodica a încercat să ia controlul.

— Trebuie să discutăm cu el! Deschide ușa!

— Nu încă, am spus, uitându-mă drept în ochii ei. Nu înainte să înțelegeți cu cine v-ați încuscrit.

Odată ce mi-am revărsat furia, a venit liniștea. Le-am spus calm totul. Cum l-am auzit, cum am înțeles, cum m-am simțit. Și pentru prima oară în zece ani, au tăcut toți. Nimeni nu a mai avut replici. Doar domnul Viorel a dat din cap, încet, ca un om care își pierduse bruma de respect pe care o mai avea pentru propriul fiu.

— Și acum ce ai de gând? m-a întrebat sora lui.

— Să-l las. Să-l dau afară. Și dacă nu vrea, chem poliția. Azi s-a terminat. Pentru totdeauna.

Într-un final, am descuiat ușa. Andrei și Mirela, înveliți într-un prosop, stăteau în mijlocul băii ca niște școlari prinși copiind. Niciunul nu mai avea cuvinte. Mirela, cu ochii roșii și capul plecat, s-a strecurat pe lângă toți, ieșind în fugă din apartament. Andrei s-a uitat la mine, apoi la familia lui.

— E o neînțelegere… începu el.

Dar vocea i s-a frânt la jumătatea propoziției.

— Ai terminat de vorbit, am zis eu.

L-am scos din casă cu un sac negru de gunoi în care îi băgasem hainele. L-am trântit în fața ușii, de față cu toți, iar când am închis în urma lui, am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile: libertate.

Seara s-a terminat într-o liniște grea. Familia lui a plecat în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Doar mătușa Aurica, în drum spre ieșire, s-a întors și mi-a șoptit:

— Să știi că ai avut sânge rece. Respect, fată dragă. Așa se face. Adevărul doare, dar face ordine.

După ce am închis ușa, m-am așezat în mijlocul sufrageriei, înconjurată de lumânări stinse și resturi de vin. Am simțit lacrimile cum urcă, dar le-am oprit. Nu merita nicio lacrimă. Nimic. Pentru că dacă o baie cu spumă a fost mai valoroasă decât zece ani de viață împreună, atunci acel om nu avea ce căuta în povestea mea.

A doua zi am început să-mi recuperez viața. Mi-am dat demisia din locul unde trăgeam de mine doar ca să susțin un bărbat comod. Mi-am găsit un nou job la o agenție de turism, unde am cunoscut oameni care mi-au redat încrederea. Printre ei era și Cătălin — un coleg blând, cu un zâmbet cald și ochi care te ascultau fără să te întrerupă.

Nu am sărit direct într-o altă relație. Mi-am oferit timp. Am redescoperit plăceri simple: mersul prin parc, cititul seara, muzica la pick-up-ul moștenit de la bunici. Dar, în timp, am realizat că rana lăsată de Andrei nu mai sângera. Se cicatrizase.

După un an, l-am revăzut pe Andrei într-un supermarket. Era singur. Ridicat din umeri, cu un început de chelie și un chip obosit. Ne-am privit câteva secunde. A încercat un zâmbet forțat. Eu i-am întors spatele. Nu aveam nimic de spus. Nu mai aveam nimic de dat.

Astăzi sunt fericită. Cu mine. Cu viața mea. Cu alegerile mele. Povestea aceea din baie, care părea un sfârșit rușinos, a fost de fapt începutul celei mai frumoase etape din viața mea: cea în care nu mă mai mint, nu mai sper degeaba și nu mai accept firimituri.

Pentru că uneori, o cadă cu spumă nu spală doar trădări. Spală și iluziile. Iar ce rămâne după e mai curat ca niciodată.