— Nimic special, — răspunse Ștefan. — Vreau doar să fiu singur, să mă odihnesc. Uite… Mergi la casa de vacanță, relaxează-te, mai slăbește câteva kilograme. Te-ai cam îngrășat.

Privirea lui alunecă dezgustată peste silueta soției. Catia știa că luase în greutate din cauza tratamentului, dar nu se certă cu el.

— Unde este această casă? — întrebă ea.

— Într-un loc foarte pitoresc, — zâmbi Ștefan. — O să-ți placă.

Catia hotărî să nu se împotrivească. Și ea avea nevoie de o pauză. „Poate doar ne-am săturat unul de altul,” gândi ea. „Să-l las să-i fie dor. Și nu mă întorc până nu mă roagă el însuși.”

Începu să-și facă bagajele.

— Nu te superi? — întrebă Ștefan. — E doar pentru o perioadă scurtă, să te odihnești puțin.

— Nu, totul e în regulă, — forță un zâmbet Catia.

— Atunci plec, — spuse Ștefan, o pupă pe obraz și ieși.

Catia oftă adânc. Sărutările lor își pierduseră de multă vreme căldura de altădată.

Drumul dură mult mai mult decât se aștepta. Catia se rătăci de două ori — GPS-ul dădea erori, iar semnalul la telefon lipsea. În cele din urmă, văzu un indicator cu numele satului. Locul era izolat, casele, deși din lemn, erau îngrijite, cu ornamente sculptate la ferestre.

„E clar că nu sunt prea multe facilități moderne aici,” gândi Catia.

Și nu se înșelă. Casa era mai degrabă o ruină. Fără mașină și telefon, se simțea ca în alt secol. Își scoase mobilul.

„O să-l sun pe Ștefan,” își spuse, dar nu avea semnal.

Soarele era deja la apus, iar Catia era obosită. Dacă nu intra în casă, ar fi trebuit să doarmă în mașină.

Nu voia să se întoarcă în oraș și nici să-i dea lui Ștefan ocazia să spună că nu se descurcă.

Ieși din mașină. Jacheta ei roșu-aprins arăta complet nepotrivit în peisajul rural. Zâmbi ușor.

— Ei bine, Catie, o să ne descurcăm, — spuse ea cu voce tare.

Dimineața, fu trezită de un cântec strident de cocoș, chiar sub geamul mașinii în care adormise.

— Ce zgomot! — murmură Catia, coborând geamul.

Cocoșul o privi cu un ochi, apoi începu din nou să cânte.

— Dar ce-ai cu mine? — se plânse Catia, dar tocmai atunci văzu cum o mătură zbura prin aer și cocoșul tăcu.

Un bărbat în vârstă apăru în prag.

— Bună dimineața! — o salută el.

Catia îl privi surprinsă. Oamenii ca el păreau să fi dispărut demult — parcă era desprins dintr-o carte veche cu povești.

— Să nu te superi pe cocoșul nostru, — spuse bătrânul. — E bun, doar că strigă ca și cum ar fi înjunghiat.

Catia izbucni în râs, iar somnul i se risipi imediat. Bătrânul zâmbi și el.

— Ai venit pentru mult timp sau doar în vizită?

— Să mă odihnesc, cât mă ține răbdarea, — răspunse Catia.

— Hai la noi la micul dejun, copilă. O să o cunoști pe soția mea. Face plăcinte… Dar n-are cine să le mănânce. Nepoții vin o dată pe an, copiii la fel…

Catia acceptă. Trebuia să-și cunoască vecinii.

Soția lui Petru Illici era o bunicuță de poveste — cu șorț, basma, un zâmbet fără dinți și riduri blânde. În casă domnea curățenia și o atmosferă primitoare.

— Ce frumos e aici! — exclamă Catia. — De ce copiii vin atât de rar?

Ana Matveievna dădu din mână a lehamite.

— Noi îi rugăm să nu vină prea des. Nu sunt drumuri. După ploaie, e imposibil să pleci timp de o săptămână. Era un pod, deși vechi. Dar acum cinci ani s-a prăbușit. Trăim ca niște pustnici. O dată pe săptămână, Stepanovici merge la oraș după provizii. Barca abia mai ține. El e puternic, dar vârsta își spune cuvântul…

— Plăcintele sunt divine! — exclamă Catia. — Dar nimănui nu-i pasă de voi? Ar trebui să se ocupe cineva de asta.

— Cui să-i pese? Suntem doar cincizeci de oameni aici. Pe vremuri eram o mie. Dar acum toți au plecat.

Catia reflectă.

— Ciudat. Dar autoritățile locale?

— Pe partea cealaltă a podului. Iar ocolul e de 60 de kilometri. Crezi că nu ne-am plâns? Răspunsul e mereu același: „Nu sunt bani.”

Catia înțelese că și-a găsit o ocupație pentru timpul petrecut acolo.

— Spuneți-mi unde pot găsi administrația. Sau veniți cu mine? Nu se anunță ploi.

Bătrânii se priviră unul pe altul.

— Chiar vorbești serios? Ai venit să te odihnești.

— Foarte serios. Odihna poate fi și activă. Și dacă mai vin altădată și plouă? O fac și pentru mine.

Bătrânii zâmbiră călduros.

La primărie, i se spuse:

— Ne-ați tot deranjat! Ne faceți să părem niște ticăloși. Uitați-vă la drumurile orașului! Cine credeți că o să dea bani pentru un pod într-un sat cu cincizeci de oameni? Găsiți un sponsor. De exemplu, Sokolovski. Ați auzit de el?

Catia dădu din cap. Desigur, auzise — Sokolovski era patronul companiei unde lucra soțul ei. Era originar din acel sat, iar părinții lui plecaseră la oraș când el avea zece ani.

După ce reflectă toată noaptea, Catia luă o decizie. Știa numărul lui Sokolovski — Ștefan sunase de câteva ori de pe telefonul ei. Hotărî să nu menționeze nimic despre soțul ei, ci să-l contacteze ca o persoană necunoscută.

Prima încercare de a vorbi cu el eșuă, dar a doua oară Sokolovski o ascultă, tăcu un moment, apoi râse.

— Știți, am uitat că m-am născut acolo. Cum e locul acum?

Catia se bucură.

— Minunat, liniștit, oamenii sunt nemaipomeniți. O să vă trimit poze și un video. Igoare Borisovici, am fost peste tot — nimeni nu vrea să ajute bătrânii. Singurul care mai poate face ceva sunteți dumneavoastră.

— O să mă gândesc. Trimiteți-mi poze, vreau să-mi amintesc locul.

Două zile, Catia făcu poze și înregistrări video pentru Sokolovski. Mesajele fuseseră citite, dar răspuns nu primi. Era pe punctul de a renunța, când Sokolovski o sună el însuși:

— Ecaterina Vasilievna, puteți veni mâine la biroul de pe bulevardul Șevcenko pe la ora trei? Și pregătiți un plan preliminar de lucrări.

— Desigur, mulțumesc, Igoare Borisovici!

În timp ce închidea telefonul, realiză că acesta era chiar biroul unde lucra soțul ei. Zâmbi — urma să fie o surpriză interesantă.

Sperăm să îți placă această poveste. Te încurajăm să împărtășești gândurile și comentariile tale despre aventura Catiei în secțiunea de comentarii de mai jos!