„Știa că într-o zi casa va rămâne goală, dar nu credea că îl va durea atât de mult…” Aceste cuvinte îi răsunau în mintea bătrânului Gheorghe, care stătea lângă fereastra înghețată a casei de la țară, contemplând drumul acoperit de zăpadă ce șerpuia printre dealuri. Fulgii mari și leneși cădeau de câteva ore bune, păstrând satul într-o liniște aproape ireală.
– Crezi că mai ajung, Ileano? întrebă Gheorghe, în timp ce răsucea între degete șapca veche și ponosită.
– Dacă au pornit la timp, sigur ajung, răspunse Ileana din bucătărie, unde aburii aromelor de sarmale inundau camera. Mirosul de varză și carne se amesteca armonios cu fumul dulceag al lemnelor de cireș ce ardeau vioi în sobă.
Copiii le promiseseră că vor fi acasă de Crăciun. Însă proiectele și sarcinile de serviciu le-au împiedicat venirea. „Neapărat venim în ianuarie, tată,” i-a spus fiul la telefon. „Vom aduce și copiii, să vadă cum e iarna aici.”
Bradul, împodobit cu globuri vechi și dragi, strălucea timid în lumina palidă a după-amiezii de iarnă. Masa era ornată cu o față de masă brodată cu iscusință și acoperită cu farfurii pline de bunătăți: cârnați proaspeți, piftie, cozonaci, toate pregătite de mâinile harnice ale Ilenei.
Începe să se audă zgomotul unui motor ce se lupta cu zăpada de pe drum. Gheorghe ieși în pridvor, sfidând frigul usturător, și privi cum mașina fiului oprește lângă poartă. Grandios, nepotul Alexandru, doar doisprezece ani, a sărit primul din mașină, cu zăpadă până la genunchi.
– Bunicule, este mai multă zăpadă decât am văzut vreodată pe Instagram! izbucni el entuziasmat, înaintând cu greu prin zăpada adâncă.
Odată intrați în căldura casei, fulgii de zăpadă li se topeau rapid pe haină, lăsând urme mici de apă. Nimic din acestea nu părea să conteze. Ileana îi întâmpină cu îmbrățișări calde și cu mirosul plăcut de iarnă și de drum lung.
Pe măsură ce masa prindea viață, iar lumina zilei scădea cedând loc lampii cu gaz, conversațiile curgeau în cascadă având ca fundal taxuri bogați de vin roșu, din vița de vie a lui Gheorghe.
Nepotul relatează despre aplicația la care lucrează, fiul povestește despre proiectele sale în construcții, iar nora discută despre progresul la școală al Mariei.
În timp ce copiii adorm în camera cu patul mare și familiar, Gheorghe își cheamă fiul în tindă și scoate de sub pat o cutie veche din lemn.
– Uită-te aici, băiatul tatei, zise el, deschizând cutia. „Aici sunt actele casei și ale pământului. Eu și mama ta nu mai avem mult, și vrem să știm ce vei face cu ele când nu vom mai fi.
Liniștea ce urmează e spartă doar de trosnetul lemnelor ce ard în sobă și de șuieratul iernii la ferestre. Fiul privește hârtiile îngălbenite și apoi fața tatălui său, care părea mai fragil sub lumina palidă.
– Hai să reintrăm, tată, zise el în cele din urmă. E frig aici afară și mama ne așteaptă cu ceaiul fierbinte.
Pe timp de noapte, când casa doarme adânc, Gheorghe se trezește și privește peste dealuri de la fereastră. Zăpada încetase deja să cadă, iar luna plină lumina peisajul, transfigurând dealurile parcă în mări de arginți.
În camera alăturată, respirația liniștită a nepoților îi umplea sufletul de bucuria liniștită și rar simțită.
Simțiți și voi legătura și emoțiile profunde ale familiei reunite? Lăsați-ne un comentariu cu gândurile și amintirile voastre dragi despre momente similare!
