„Ioana,” spuse Maria încercând să-și țină emoțiile sub control, „iată-ne din nou în casa în care am fost acum șase luni. Casa bătrânei pe care am crezut că o jefuim.”

Cuvintele Mariei aduseră în aerul încăperii amintiri pe care Ioana voia să le îngroape undeva departe.

În acel moment, amintirile o copleșiră pe Ioana. Doar cu jumătate de an în urmă, trebuiau să supraviețuiască pe străzi.

După ce au fugărit de la tatăl lor vitreg violent la doar 17 ani, Maria și Ioana au început să trăiască mereu fugind, uneori ascunzându-se în locuri temporare unde puteau să stea pentru câteva zile. Era mai bine decât violența de acasă.

În acea noapte rece de noiembrie, o furtună le-a prins pe neașteptate. Udate leoarcă și tremurând de frig, gemenele căutau un loc unde să se adăpostească.

Conacul mare de la marginea orașului părea părăsit — nu se vedeau lumini și strada era pustie. Planul lor era clar: să intre, să ia ce puteau transporta ușor și să dispară înainte de ivirea zilei.

Planurile lor nu s-au realizat așa ușor. În timp ce Ioana scotocea prin sertare căutând bijuterii sau bani, Maria deschide ușa unei camere ce arăta asemenea unui birou.

Acolo găsi un album de poze vechi și, condusă de curiozitate, începu să îl răsfoiască. Un șoc uriaș a lovit-o — erau poze cu mama lor, tânără și zâmbitoare, alături de o doamnă în vârstă.

Pe spatele unei poze era scris: „Fiica mea Elena cu gemenele, Maria și Ioana, la 2 ani”.

O voce slabă le întrerupse aventura: „Cine sunteți voi?” O doamnă în vârstă, de aproximativ 80 de ani, stătea acolo sprijinindu-se într-un baston.

Uimite, gemenele au lăsat tot și au fugit în noapte, abandonând micile lucruri pe care apucaseră să le adune.

„Crezi că ea era bunica noastră?” întrebă Ioana cu o voce instabilă, readusă fiind în prezent.

Maria dădu din cap, lacrimi curgându-i pe față. „Sunt sigură. Uită-te,” spuse ea, scoțând din buzunar o fotografie îndoită — era aceeași imagine pe care o văzuse în album. „Am luat-o în acea noapte. Poate pentru că era singura dovadă că avem și altă familie, nu doar pe noi două.”

Ioana privi imaginea cu atenție. „Mama pare așa fericită aici. Dar de ce nu ne-a spus niciodată despre bunica noastră?”

„Cred că știu răspunsul,” se auzi o voce din ușă.

Surorile se întoarseră. Era avocatul, ținând un plic gros.

„Doamna Eleonora Vasilescu, bunica voastră, mi-a lăsat instrucțiuni să vă dau acest plic odată ce ați semnat actele. Conține o scrisoare și câteva documente importante.”

Avocatul le oferi plicul, adăugând cu blândețe: „Eleonora v-a căutat ani de zile. A angajat detectivi și a încercat să ia legătura cu autoritățile, dar fiica sa, mama voastră, a făcut tot posibilul să dispară.

Când v-a văzut în acea noapte, a știut imediat cine sunteți. Mi-a spus că ați moștenit ochii ei.”

Când avocatul plecă, surorile rămăseseră în tăcere, uitându-se la plic ca și cum ar fi fost un cufăr cu secrete temute.

„Hai să vedem ce scrie înăuntru,” șopti Maria după o vreme.

În plic era o scrisoare scrisă de mână cu cerneală albastră pe hârtie fină:

„Dragele mele nepoate,

Dacă citiți aceste cuvinte, eu nu mai sunt din păcate printre voi, iar voi ați intrat în posesia moștenirii ce vă aparține de drept. Știu că amprenta voastră asupra casei mele a fost neobișnuită, dar poate soarta acționează prin moduri misterioase.

Mama voastră, Elena, era singura mea fiică. S-a îndrăgostit de un bărbat căruia eu și soțul meu nu i-am dat girul nostru — tatăl vostru biologic.

Fermecător, dar instabil și inconsecvent. Am încercat să-i schimbăm părerea înainte de a face o greșeală, dar dragostea tinereții arareori ascultă de alții.

După ce v-ați născut, lucrurile au luat o întorsătură proastă. Tatăl vostru a abandonat-o, și Elena a căzut în depresie. I-am oferit suport și am implorat-o să se întoarcă împreună cu voi, dar era prea mândră și rănită.

A dispărut, lăsându-ne doar un bilet cerând să o lăsăm să își găsească o viață nouă, departe de durere.

Am continuat să vă caut timp de două decenii. Fiecare detectiv și drum nu duceau la nimic. Până într-o noapte furtunoasă, când mi-ați călcat pragul casei fără să știți.

Nu judec alegerile voastre forțate de circumstanțe pentru a supraviețui. Viața rar este dreaptă și ați avut mai puține oportunități decât majoritatea. Dar acum aveți șansa să începeți o viață nouă.

În seiful din biroul meu (parola este ziua voastră de naștere: 15-03-98) se află toate documentele legale, inclusiv certificatele de naștere și un cont bancar pe numele vostru.

Regretul meu cel mai mare este că nu am avut onoarea de a vă cunoaște. După acea noapte când ați plecat, sănătatea mea s-a degradat rapid. Dar am plecat împăcată cu gândul că v-am găsit și v-am oferit un nou început.

Iertați-mă pentru anii pierduți. Iertați-o pe mama voastră, care a făcut ce a crezut că e mai bine într-o criză de durere. Și, mai presus de toate, găsiți puterea să vă iertați pentru tot ce ați înfruntat pentru a supraviețui.

Cu drag,

Bunica voastră, Eleonora”

Maria și Ioana au citit scrisoarea de nenumărate ori, lacrimile șiroindu-le pe obraji. Apoi, s-au îndreptat spre birou în tăcere. Seiful, ascuns după un tablou, era un loc familiar pentru făptașele destul de experimentate asemeni lor.

Înăuntru au descoperit documentele legale necesare, poze vechi și detalii despre un cont ce conținea o sumă care le putea garanta o viață fără grijă.

„Ce facem acum?” întrebă Ioana privind în jurul casei care le aparținea acum.

La început Maria a stat în liniște, apoi a răspuns: „Începem o viață nouă. Facem în așa fel încât bunica noastră să fie mândră de noi. Poate că putem deschide un adăpost pentru fete tinere, pentru ca și ele să aibă un loc al lor sigur în care să găsească suport.”

Ioana zâmbi printre lacrimi. „Sunt sigură că bunica ar fi fost fericită.”

Afară, ploaia cădea liniștită, curățând trecutul și pregătind locul pentru un nou început. Maria și Ioana priveau grădina vastă a noii lor proprietăți. Acum, pentru prima dată în viața lor, nu mai trebuiau să își facă griji pentru ce va aduce viitorul în calea lor.

„Ioana,” spuse Maria încet, „crezi că mama mai trăiește? Crezi că am putea să o găsim?”

„Nu știu,” răspunse Ioana, strângând mâna surorii sale. „Dar acum avem șansa să încercăm. Și indiferent de ce se va întâmpla, acum avem un loc pe care îl putem numi acasă.”

În ciuda tuturor vicisitudinilor, spiritul Eleonorei Vasilescu zâmbea cumva plin de mândrie.

Cercul se închisese, și nepoatele ei găsiseră drumul spre acasă, chiar dacă printr-o fereastră spartă într-o noapte furtunoasă. Destinul câteodată alege calea sa, oricât de surprinzătoare ar părea.

Dacă ți-a plăcut această poveste, împărtășește emoția și lasă-ne un comentariu cu părerea ta! Fiecare opinie contează!