Mă întorceam acasă de la muncă, obosită și plină de nervi. Pe drum, am trecut pe lângă blocul în care locuia fosta mea colegă, Mirela, și am zărit lumina aprinsă la etajul patru. M-am apropiat instinctiv și m-am trezit privind direct la fiica mea, care n-ar fi avut niciun motiv să fie acolo…
Am încremenit. O vedeam clar, în geam, stând pe canapea, râzând cu poftă și gesticulând agitat. Părea atât de… acasă. De parcă fusese acolo de o mie de ori.
M-am retras puțin, ascunsă după un copac, și am mai stat câteva minute, uitându-mă fix, cu o neliniște crescândă. O urmăream fără să-mi pot explica de ce fata mea de 17 ani era în apartamentul unei femei pe care n-o mai consideram prietenă de ani buni. Și nu era o simplă coincidență. Am simțit în oase că se întâmplă ceva urât.
Mirela fusese odată colega mea de birou. Într-o vreme, mergeam împreună la cafea, vorbeam despre tot și nimic, dar totul s-a stricat în ziua în care am prins-o că îmi vorbea pe la spate.
Mă bârfea cu șeful și colegii, îmi ironiza hainele și felul de a fi. Când am confruntat-o, s-a prefăcut mirată, a negat totul, apoi m-a blocat peste tot și s-a mutat din birou. Relația noastră s-a încheiat acolo. De ce ar fi fiica mea, Andreea, în casa unei femei care mă urăște cu atâta pasiune?
Am plecat repede de acolo, cu inima cât un purice. Mă luptam cu gânduri negre, dar mi-am promis că n-o să acționez impulsiv. Am ajuns acasă și am așteptat. Târziu, spre ora 22:30, a intrat pe ușă cu pas ușor, încercând parcă să nu facă zgomot. I-am auzit cheia, dar m-am prefăcut că citesc. A venit în sufragerie, zâmbitoare.
— Bună, mami! A fost ok azi la școală.
— Și după școală?
A ezitat o clipă. Zâmbetul i-a pierit.
— Am fost cu niște colegi… prin oraș.
— Prin oraș? Prin orașul Mirelei, cumva?
Andreea a încremenit. A devenit brusc roșie la față, iar ochii ei mari au căutat disperați un colț de fugă.
— Mami… nu e ce crezi…
— A, da? Atunci explică-mi tu. Ce căutai în apartamentul unei femei cu care n-am mai vorbit de patru ani și care m-a umilit?
Andreea a început să plângă. Apoi, printre suspine, mi-a spus:
— E… e mama lui Alex…
Creierul meu a făcut o pauză. Cine e Alex?
— Alex… prietenul meu. Suntem împreună de șase luni. Mami, nu voiam să afli așa, dar… mi-era frică să-ți spun. Știu că nu o suporți pe Mirela și mi-a fost teamă că o să te opui.
Am simțit cum îmi tremură genunchii. Am stat jos, pe marginea canapelei, și mi-am frecat tâmplele.
— De șase luni? Și nu mi-ai zis nimic?
— Pentru că tot timpul erai stresată și ocupată și… când te-am auzit vorbind urât despre ea, am crezut că dacă afli o să mă pedepsești, o să-i interzici lui Alex să mai vină la noi.
M-am ridicat. Eram furioasă, dar mai mult decât atât, eram rănită. Cum reușise Mirela să ajungă atât de aproape de copilul meu? De ce nu-mi spusese nimic Andreea?
Am lăsat discuția acolo, dar noaptea aceea nu am închis un ochi. Dimineața, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sun pe Mirela. Nu a răspuns. A doua oară, la fel. A treia oară, mi-a trimis un mesaj: „Nu am ce discuta cu tine. Problemele tale nu sunt și ale mele.”
M-am dus la liceul Andreei, am așteptat-o la poartă și i-am spus că avem nevoie de o discuție serioasă. Am mers într-o cafenea din apropiere, unde mi-a povestit totul. Că l-a cunoscut pe Alex într-un grup de voluntariat, că el a fost primul băiat care a tratat-o cu respect și că Mirela, în ciuda conflictului nostru, a fost mereu drăguță cu ea. A zis că nu a vorbit niciodată urât despre mine.
Mă rodea îndoiala. Puteam oare să-i ofer Andreei binecuvântarea mea fără să-mi calc pe inimă?
Timp de câteva zile, am tot analizat situația. M-am consultat cu prietenele mele, cu sora mea, cu mama. Toate mi-au spus același lucru: dacă Andreea e fericită, poate e momentul să las trecutul deoparte.
Am decis să-l invit pe Alex la noi. A venit într-o seară de duminică, cu un buchet de flori și un zâmbet timid. Era un băiat binecrescut, politicos și atent.
Vorbea frumos, avea bun simț și, spre surprinderea mea, era pasionat de literatură, ca mine. Am vorbit preț de două ore. La final, Andreea mă privea cu ochii mari, întrebători.
— E ok…? a șoptit ea.
Am oftat adânc și am dat din cap.
— Da, e ok. Dar nu-mi cere să fiu prietenă cu maică-sa.
Lucrurile au mers liniștit o vreme. Până într-o zi, când Andreea a venit acasă devastată. Plânsă, cu hainele mototolite, mi-a spus că Mirela i-a vorbit urât, că a încercat să-i interzică să mă mai vadă.
— A spus că e o rușine pentru Alex să se însoare, vreodată, cu fata unei femei ca tine. Că ești egoistă, ranchiunoasă și că ai distrus oameni la muncă. Că ai turnat colegi pentru promovare…
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. M-am ridicat, mi-am luat geaca și am ieșit val-vârtej din casă. M-am dus direct la ea, am sunat la ușă și când mi-a deschis, am intrat fără să cer voie.
— Cum îndrăznești să vorbești așa despre mine copilului meu?! După ce ani de zile m-ai bârfit, m-ai mințit, acum încerci să-mi distrugi și relația cu fiica mea?
Mirela a ridicat din umeri.
— Poate dacă ai fi fost o mamă mai atentă, n-ar fi trebuit s-o cresc eu din umbră.
M-am înfuriat. S-au spus cuvinte grele. Țipete. A intervenit Alex, apoi Andreea. La final, am plecat tremurând de furie și umilință. În drum spre casă, mi-am dat seama că nu era despre ea. Era despre Andreea. Și despre cum îi afectam viitorul cu trecutul meu nerezolvat.
În acea seară, am stat de vorbă cu fiica mea până târziu. I-am spus adevărul despre ce s-a întâmplat între mine și Mirela la birou. Cum mi-a furat o idee de proiect și a prezentat-o drept a ei. Cum a fost promovată pe nedrept. Cum, de fapt, eu am ales să plec din firmă de rușine, nu invers. Nu am spus toate astea din orgoliu, ci pentru că meritam și eu dreptul la povestea mea.
Andreea a ascultat totul. A înțeles. A spus că nu vrea să aleagă între mine și Alex. Și nici nu trebuia. Pentru prima dată, am simțit că am câștigat, nu în fața Mirelei, ci în fața propriei mele frici.
Timpul a trecut. Alex și Andreea au rămas împreună. Am continuat să mă țin departe de Mirela, iar ea, probabil simțind că nu mai are control, a început să se retragă. A refuzat să vină la ziua Andreei, n-a mai participat la întâlnirile comune. Poate a înțeles, în sfârșit, că nu mai e loc de manipulări.
După un an, Alex m-a chemat să bem o cafea. A venit singur. Mi-a spus că vrea să-i ceară mâna Andreei și că vrea binecuvântarea mea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Era bărbatul potrivit pentru ea, și da, poate venise momentul să dau drumul trecutului.
— Ai binecuvântarea mea, i-am spus. Și îți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine.
Astăzi, când o privesc pe Andreea, îmbrăcată în rochie albă, cu lacrimi în ochi și zâmbetul acela dulce, îmi dau seama că a meritat fiecare clipă. Că uneori, trebuie să trecem prin foc ca să ajungem la lumină. Și că iertarea nu e pentru ceilalți, ci pentru noi înșine.
Poate că n-am fost o mamă perfectă. Poate că am greșit, am lăsat orgoliul să mă conducă. Dar mi-am învățat lecția. Iar acum, văzându-mi fiica fericită, știu că am făcut ce trebuia.
Viața, până la urmă, e despre alegeri. Iar eu am ales să iubesc, să iert… și să merg mai departe.



