În mai puțin de un an, s-a recăsătorit cu o femeie pe nume Andreea — imaginea perfectă a „drăguței” de pe rețelele sociale. La scurt timp a venit și anunțul: Andreea era însărcinată. Iar când credeam că încep, în sfârșit, să mă vindec, am primit o invitație elegantă la petrecerea pentru viitorul bebeluș, completată cu un mesaj scris de mână:

„Sper că poți să arăți că te bucuri pentru noi.”

Era cât pe ce s-o arunc la gunoi.

Până când am auzit adevăratul motiv pentru care voia să fiu acolo.

Mihai nu mă invitase din bunătate.

Vroia să mă umilească.

Și în acel moment, totul s-a schimbat.

M-am uitat lung la invitația aceea, cu mâinile tremurând ușor, în timp ce inima îmi bătea haotic în piept. Mă simțeam ca și cum cineva tocmai îmi scuipase în față după ce mă strivise sub tocuri. Literele delicate, scrise de mână, nu ascundeau deloc intenția reală: Mihai voia să mă vadă zdrobită, voia să-și arate trofeul în fața fostei soții „defecte”. Și dacă totul era pus în scenă, de ce să nu joc și eu un rol? Unul pe care nu îl aștepta nimeni.

În seara evenimentului, m-am uitat în oglindă și, pentru prima dată după mult timp, am văzut o femeie sigură pe ea. Rochia mea albastru închis, cu o croială simplă dar elegantă, îmi contura silueta tonifiată, iar buclele lejere îmi cădeau natural pe umeri. Nu voiam doar să arăt bine. Voiam să mă simt bine. Voiam să intru acolo ca o forță pe care n-o mai putea controla.

Petrecerea avea loc într-o vilă cochetă de lângă Făget, închiriată probabil doar pentru a impresiona. Curtea era împodobită cu baloane pastelate, iar mesele erau pline de cupcakes roz pudrat și pahare cu suc de rodie în cupe de șampanie. Totul striga: „privighetoare roz, viață perfectă”.

Am pășit cu fruntea sus, în ciuda privirilor care se întorceau spre mine ca la un accident de mașină. Andreea, cu burta rotundă sub o rochie vaporoasă, m-a întâmpinat cu un zâmbet care încerca să mimeze inocența.

— Olivia, ce bine că ai venit! a spus ea, cu o voce de păpușă trasă la chei.

Mihai a apărut imediat lângă ea, la fel de lustruit ca întotdeauna, cu același zâmbet fals care cândva mă făcea să cred că lumea e a noastră.

— Te bucuri pentru noi, nu-i așa? a zis el, cu o sprânceană ridicată.

Mi-a luat o secundă să-mi controlez respirația, apoi am zâmbit calm.

— Bineînțeles. Vă doresc tot binele din lume.

Dar în interiorul meu, fierbeam. Nu de gelozie, nu de durere — ci de determinare. Pentru că în timp ce ei își jucau teatrul fericirii perfecte, eu aveam să-mi iau viața înapoi.

În următoarele săptămâni, mi-am dat demisia de la slujba plictisitoare dintr-un call-center bancar. Am decis că vreau să fac ceva pentru mine. Începusem deja de ceva vreme să scriu, pe ascuns, povești inspirate din trăirile mele. Le postam pe un blog anonim. Cititorii se adunau încet, dar fidel. Comentariile erau pline de empatie și încurajare.

Într-o zi, o editură din București mi-a scris. Una dintre editoarele lor, pe nume Raluca, citise blogul și era interesată să publice un volum cu cele mai apreciate texte. Am simțit cum ceva se aprinde în mine. Un scop. O direcție. O voce.

Am început să călătoresc prin țară, la evenimente de lectură, la târguri de carte, la cluburi de femei. Împărtășeam fragmente din viața mea, fără să-mi fie rușine. Am cunoscut oameni care trecuseră prin lucruri similare. Am plâns împreună, am râs, am simțit că nu mai sunt singură.

Timpul a trecut, iar cartea mea a devenit un simbol. Un ghid pentru femeile care simt că nu sunt suficient. Am început să primesc scrisori, e-mailuri, mesaje de la necunoscute care îmi spuneau că povestea mea le-a ajutat să-și regăsească puterea.

Într-o zi, în timp ce ieșeam de la o lansare de carte din Sibiu, am primit un mesaj pe telefon. Era de la Mihai.

„Am citit cartea ta. M-ai făcut de râs.”

Am zâmbit larg, în plină stradă. Nu-l numisem niciodată în carte. Nu-i dădusem nicio trăsătură recognoscibilă. Dar faptul că se regăsea în personajul principal… era tot ce trebuia să știu.

I-am răspuns doar atât:

„Dacă ți-ai recunoscut reflexia, poate e timpul să te privești mai atent.”

Nu mi-a mai scris niciodată.

La un an după acel mesaj, am fost invitată la un eveniment caritabil în Cluj, organizat de o asociație care sprijină femeile singure. Mă aflam în spatele scenei când organizatoarea mi-a spus că un fost coleg de liceu vrea să mă salute. Când m-am întors, l-am văzut pe Andrei.

Fusese genul de băiat liniștit, mereu cu o carte în mână. Nu ne vorbisem prea mult în adolescență, dar acum, în fața mea, era un bărbat cu o căldură autentică în privire. Vorba lui era calmă, atentă, fără urmă de aroganță.

Am stat la povești până târziu, pe treptele clădirii, cu ceaiul cald în mâini și sufletul deschis. Ne-am revăzut o dată, apoi încă o dată… și, fără să-mi dau seama, am început să mă îndrăgostesc de un om care mă vedea pentru ceea ce eram, nu pentru ceea ce puteam „produce”.

După doi ani de relație liniștită, am hotărât să ne mutăm împreună. Nu era vorba despre o iubire cu artificii, ci despre una care ardea mocnit, constant, sigur. Nu mai simțeam presiunea de a demonstra ceva. Eram, în sfârșit, într-un loc unde inima mea putea să respire.

Și într-o zi de toamnă târzie, în timp ce ne plimbam prin Parcul Central și frunzele se legănau sub pașii noștri, Andrei m-a oprit, mi-a luat mâna și m-a privit serios:

— Olivia, vreau să știi ceva. Te iubesc exact așa cum ești. Dacă vom avea un copil, va fi minunat. Dacă nu, totul e la fel de minunat. Viața mea e completă cu tine.

M-am uitat la el, cu ochii în lacrimi. Nu pentru că mă ceruse în căsătorie — deși o făcuse. Ci pentru că, pentru prima dată, nu mă mai simțeam defectă. Mă simțeam întreagă.

Am spus „da” cu inima plină, nu cu frica de a pierde pe cineva.

Nu știu dacă voi deveni vreodată mamă. Poate da, poate nu. Dar știu sigur că sunt mai mult decât o femeie care „poate sau nu poate” să dea naștere. Sunt o femeie care a învățat să se renască din cenușă. Care a învățat să se iubească și să-și scrie singură povestea. Iar asta, pentru mine, valorează mai mult decât orice test pozitiv.

Pentru că, în final, nu uterul te definește ca femeie.

Ci inima. Vocea. Și curajul de a nu lăsa pe nimeni să decidă ce meriți.

Și pentru mine, Olivia Bălan, asta este victoria.