Surpriza din Timisoara

M-am întors în Timișoara după zece ani, ca să-mi văd mama bolnavă. În sufragerie, pe perete, trona o poză de familie din care eu FĂCEAM parte, dar chipul meu fusese ZGRIAT cu furie. Am întrebat-o cine a făcut-o, iar ea a lăsat ceașca jos tremurând. Apoi a șoptit:

— Tatăl tău…

Am simțit cum mi se scurge sângele din față, de parcă întreaga încăpere se prăbușea peste mine. Nu mai vorbisem cu tata de când plecasem, în miezul unei veri sufocante, după o ceartă care zguduise toată casa. Aveam douăzeci și doi de ani atunci, încăpățânat și plin de vise, iar el era un bărbat dur, rigid, obișnuit să fie ascultat, nu înțeles.

— De ce? am întrebat, mai mult un geamăt decât un cuvânt.

Mama a oftat adânc, cu o tristețe grea, aproape dureroasă.

— A zis că nu mai ai ce căuta aici. Că ai ales să pleci, să-ți trăiești viața pe alt drum. A tăiat legătura, nu doar cu tine, ci cu tot ce ai fost vreodată.

Am privit din nou poza. Mâzgălitura aceea, în care chipul meu fusese tăiat cu furie, era mai dureroasă decât orice cuvânt spus. Era simbolul unei ruperi complete. Dar eu eram aici acum. După zece ani. Iar mama era bolnavă. Atât de slabă, de parcă un vânt puternic ar fi putut s-o doboare.

— Unde e tata acum? am întrebat.

Mama m-a privit câteva secunde, apoi și-a plecat capul:

— La cimitir. De trei luni.

Am simțit cum un nod mi se pune în gât. Nu-mi imaginasem vreodată că o să revin acasă fără să-l pot confrunta. Fără să-l pot întreba de ce. Fără să-i pot spune, măcar o dată, că mi-a lipsit, în felul lui ciudat și dureros.

— Și nu mi-ai spus? am întrebat-o, revoltat.

— Ai fost tu vreodată gata să auzi?

Tăcerea a căzut între noi ca o ceață grea. Apoi, mama și-a întors privirea spre geam, ca și cum de acolo ar fi venit alinarea. Eu, însă, n-am putut rămâne în tăcere. M-am ridicat și am mers în dormitorul meu de odinioară. Era în mare parte neschimbat, cu posterele vechi pe pereți, cărțile îngălbenite și jucăriile copilăriei în colțuri. Dar lipsea ceva: o cutie de lemn pe care o ascunsesem sub pat, plină cu scrisori, poze și amintiri.

Am coborât val-vârtej în sufragerie.

— Unde e cutia mea? am întrebat.

Mama s-a uitat la mine fără să pară surprinsă.

— A aruncat-o el. A zis că e gunoi sentimental.

Am simțit cum mă sufoc de furie. Tot ce avusesem, tot ce îmi păstrasem din copilărie fusese distrus. Am ieșit din casă cu pași mari, trântind ușa, și am mers până la cimitir, deși se însera.

Crucea lui era simplă. Numele lui scris cu litere aurii, rece, tăios: „Petru Cernescu, 1958-2025.” M-am așezat pe banca din apropiere și am stat acolo, în liniște, preț de câteva minute. Apoi am început să vorbesc, încet, ca un copil care-și recunoaște păcatele.

— Nu știu dacă ai fost un om rău sau doar prea rigid pentru un fiu ca mine. Poate că te-am dezamăgit. Dar mi-ai lipsit, chiar și când te uram. Și nu meritam să fiu șters din viața voastră. Nici tu, nici eu n-am știut să iubim în același timp…

Un foșnet ușor mi-a atras atenția. Cineva venise în spatele meu. M-am întors și am văzut o femeie în vârstă, cu o eșarfă pe cap și o lumânare în mână.

— Ești fiul lui Petru? m-a întrebat ea.

— Da…

— Atunci trebuie să știi ceva. El venea zilnic aici, în ultimele săptămâni. Stătea ore întregi. Vorbea cu tine. Plângea. Zicea că nu știe cum să-și ceară iertare.

Am simțit cum mi se clatină genunchii. Am căzut în genunchi chiar acolo, lângă crucea lui. Aș fi vrut să fi fost încă viu. Aș fi vrut să-l îmbrățișez, chiar dacă nu meritam. Dar tot ce puteam face acum era să-l iert în tăcere.

Când m-am întors acasă, mama dormea. Am stat lângă patul ei până dimineață. La răsărit, și-a deschis ochii și mi-a zâmbit, slab.

— Te întorci?

— Da, mamă. Nu mai plec.

În zilele ce au urmat, m-am ocupat de tot ce avea nevoie mama. Am dus-o la spitale, am vorbit cu doctori, i-am făcut mâncare, i-am adus flori. O vedeam cum se topește puțin câte puțin, dar și cum renaște în suflet. Avea din nou un fiu. Avea un motiv să lupte.

Într-una dintre zile, am găsit în pod o cutie veche, diferită de cea pe care o ascunsesem eu cândva. Era plină cu scrisori pe care tata le scrisese, dar nu le trimisese niciodată. Primele erau pline de furie, dar, pe măsură ce citeam, deveneau tot mai dureroase, mai regretate. Într-una dintre ele scria:

„Dacă ai fi știut cât de mândru am fost de tine, poate n-ai fi plecat. Dar n-am știut niciodată să spun ce simt. Și acum, e prea târziu. Dacă într-o zi te vei întoarce și vei citi rândurile astea, sper doar să înțelegi că te-am iubit în felul meu strâmb.”

Am plâns cu scrisoarea aceea în mână, ore întregi. Nu mai conta cât de mult greșise. Conta doar că încercase să repare, chiar dacă prea târziu.

Mama s-a stins peste două luni. În brațele mele. Cu un zâmbet senin pe chip, ca și cum în sfârșit regăsise pacea.

Am rămas singur în casa copilăriei. Dar n-am mai simțit-o rece. Era plină de amintiri, de greșeli, dar și de iertare.

Am reparat poza de pe perete. Mi-am imprimat o copie nouă, am pus-o într-o ramă aurie și am agățat-o la locul ei. De data asta, chipul meu era acolo. Întreg. Parte din familie. Parte din trecut. Dar și din viitor.

Pentru că, uneori, întoarcerea acasă nu înseamnă doar să revii într-un loc, ci să redescoperi cine ai fost, cine ești și, mai ales, ce vrei să devii.

Și în liniștea serilor din Timișoara, când pășesc prin grădina din spatele casei, îmi aud din nou copilăria. Strigătele, râsetele, certurile, toate adunate într-un singur adevăr:

Acasă e acolo unde, în ciuda tuturor greșelilor, ești iertat.