Zece minute mai târziu, telefoanele au început să vibreze în jurul mesei — unul câte unul. Conversațiile s-au oprit la jumătatea frazelor. Zâmbetele s-au înghețat. Fețele s-au albăstrit. Aerul s-a schimbat, devenind greu și tăios. Apoi cineva mi-a strigat numele. Și acela a fost momentul în care adevărul i-a izbit — ca o a doua găleată. Numai că pe asta nu aveau cum să o evite.

Am ridicat încet privirea. Era pentru prima oară, după multe luni, când îi priveam pe toți în ochi fără teamă. Pe doamna Camelia — cu rujul întins pe colțul buzelor, dar cu expresia înghețată. Pe Andrei — palid, cu telefonul în mână, citind și recitind ceea ce tocmai primise. Pe ceilalți — veri, cumnați, unchi și mătuși, toți încremeniți în scaunele lor scumpe, de parcă lumea le fugise brusc de sub picioare.

Pentru că lumea chiar le fugise.

Protocolul 7 nu era o glumă. Era o măsură de avarie pe care o gândisem în cele mai întunecate nopți, când mă trezeam plângând în tăcere lângă o cutie cu biscuiți simpli și o sticlă de apă. Era programat să trimită instantaneu notificări oficiale către toate consiliile de administrație ale companiilor-satelit deținute de Grupul Savin. Notificări prin care îmi anunțam revenirea în poziția de Președinte Executiv.

Și mai ales, Protocolul 7 deconspira, în mod public, identitatea mea: Andreea Radu, fondatoare și unică proprietară.

Și totul era deja pe internet. Pe telefoanele lor. Pe ecranele televizoarelor. Pe burtierele roșii ale canalelor de știri economice.

— E o greșeală… a bâiguit Andrei, uitându-se la mine cu ochii tulburi. — Tu…

— Nu, Andrei. Nu e nicio greșeală.

Mi-am tras părul ud în spate, ca și cum fiecare picătură care îmi curgea pe gât ar fi fost o medalie. M-am ridicat cu o demnitate rece, fără să tremur, deși încă simțeam frigul în oase.

— Ați râs. Ați aruncat cu gheață. Ați uitat că tăcerea nu înseamnă slăbiciune. Ați confundat compasiunea cu prostia.

Nimeni nu scotea o vorbă.

— Mi-ați spus că nu sunt bună de nimic. Că fără numele vostru, n-aș fi supraviețuit.

Am aruncat un zâmbet mic către doamna Camelia.

— Dar se pare că voi, fără mine, ați trăit într-o minciună.

Am întors spatele mesei și am început să merg spre ieșire. Ușa s-a deschis automat, dar înainte să trec pragul, m-am întors.

— Să nu vă obosiți să mă căutați. Începând de azi, aveți interdicție în toate sediile grupului. Și în toate contractele externe.

— Dar… tu ești mama copilului meu! a strigat Andrei cu o disperare neașteptată.

M-am întors ușor.

— Tocmai pentru el am făcut asta. Ca să știe că mama lui n-a fost niciodată o victimă.

Am ieșit fără să privesc înapoi.

Noaptea aceea, am dormit la biroul meu din penthouse-ul de deasupra clădirii Savin Tower. Un pat simplu, o fereastră uriașă, o ceașcă de ceai fierbinte și un sentiment nou — libertatea.

Zilele care au urmat au fost ca un uragan. Presa m-a numit „Magnata Tăcută”, „Femeia din Umbră” și „Regina Savin”. Nimeni nu știa cum am reușit să ascund totul timp de patru ani. Nu le-am spus că m-a ajutat durerea. Umilințele. Nopțile în care mă rugam să nu nasc în sărăcie.

Andrei a încercat să mă contacteze. M-a căutat prin avocați, prin cunoștințe comune, prin rețelele sociale. Am ignorat fiecare tentativă.

Până într-o zi.

A venit neanunțat la sediu. Portarii l-au reținut, dar l-am privit prin camerele de supraveghere. Nu mai era bărbatul arogant de altădată. Avea cearcăne adânci, părul răvășit și vocea tremura când a rostit:

— Vreau doar să-mi văd copilul.

Am coborât. L-am privit în ochi.

— Copilul tău are nevoie de stabilitate. Nu de cineva care și-a bătut joc de mama lui în fața familiei.

— Eram orb… am fost un laș. Dar am văzut cine ești, acum… și îmi dau seama ce-am pierdut.

Mi-am strâns palmele în jurul burții rotunde.

— Să vezi ce pierzi e doar începutul, Andrei. Dacă vrei să fii tată, va trebui să-l câștigi. Zi de zi.

A dat din cap încet.

— Fiecare zi.

L-am lăsat să plece. Nu pentru că l-aș fi iertat. Ci pentru că știam că nu-mi mai poate face rău.

A trecut un an.

Mi-am crescut copilul cu toată dragostea din lume. Am construit grădinițe pentru mamele singure, am sponsorizat proiecte sociale, am vorbit în conferințe despre forța femeilor.

Într-o seară, la o gală caritabilă, l-am zărit pe Andrei stând într-un colț, urmărindu-ne pe mine și pe fiul nostru cum dansam în mijlocul scenei. Nu s-a apropiat. Doar a zâmbit. Acel zâmbet trist al cuiva care înțelege, în sfârșit, consecințele propriilor alegeri.

Și pentru prima dată, i-am zâmbit înapoi.

Nu pentru el.

Ci pentru mine.

Pentru că după tot ce am trăit, meritam fiecare secundă din această viață nouă. O viață în care nu mai eram Andreea „soția lui”, „noră lui”, „femeia întreținută”.

Eram doar Andreea Radu.

Femeia care și-a scris singură destinul.